Începând de astăzi, după Sfânta Liturghie, în jurul bisericilor începe să răsune toaca, care va înlocui glasul clopotelor până în Noaptea Învierii. Toaca este confecţionată dintr-o scândură lungă de lemn sau din metal şi se bate într-un anume ritm cu unul sau două ciocănele. Loviturile de ciocan amintesc de bătutul cuielor în mâinile şi picioarele lui Iisus Hristos la răstiginirea sa pe Muntele Golgota.

 

Tradiţia datează încă din perioada Imperiului Roman, când acest procedeu era folosit pentru a-i ţine treji pe soldaţii care păzeau mormântul Mântuitorului. În mănăstiri, toaca se bate pe tot parcursul anului, pentru a chema monahii la slujbe. "La noi, toaca se bate în fiecare zi, indiferent de eveniment", a precizat maica stareţă Stavrofora Pavelida de la Mănăstirea Buna Vestire, din Cartierul Episcopia Bihor. Acest "cântec" este o chemare şi un imbold pentru creştini, iar în Sfânta noapte a Învierii, toaca se bate împreună cu clopotele. Ritmul ei imită tunetul, alungă duhurile rele, purificând spaţiul. Orice drept-credincios, atunci când loveşte lemnul toacei cu ciocanul, e dator să spună o scurtă rugăciune: "Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". În perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, chemarea la sfintele slujbe se făcea personal, fiecare chemând pe cei ai săi, la ora şi locul hotărât pe ascuns. După ce s-au încheiat persecuţiile, chemarea la sfintele slujbe a început să se facă prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora. Preluând unele dintre instrumentele evreilor, ca legătură cu neamul lui Hristos, creştinii au întrebuinţat pentru o perioadă instrumentul numit "tubă", care era un fel de trâmbiţă mai mică. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost înlocuită în scurt timp cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocănele, se lovea în uşile creştinilor, într-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bătaia în uşa fiecăruia, s-a ajuns, în chip firesc, la bătaia într-un lemn special lucrat, printre casele creştinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea să fie numită "toacă".