Afirmația lui Napoleon ar putea fi de-a dreptul surprinzătoare pentru militarul, consulul și apoi împăratul care a iubit Parisul și a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat doar pe malul Senei. Dar maiestuoasa catedrală Notre Dame de Paris intră înăuntrul uriașei biserici bizantine Hagia Sofia și cine a văzut Istanbulul, fostul Constantinopol de altădată, ar da deplină dreptate acestui om de geniu al Franței. Închipuiți-vă un loc unde Europa se sărută cu Asia, despărțindu-se și unindu-se în egală măsură, adorându-se și respingându-se reciproc, într-un joc al căutării eterne și al unei regăsiri mereu promise precum dragostea, un loc pe care s-a înălțat o capitală imensă și unică situată pe două continente, ea este pânza de paianjen țesută de atâtea mii de ani și destinată să țină legate între ele cele două imense ținuturi: european și asiatic, pânza de paianjen uriașă destinată să prindă tot ce se duce din Marea Neagră în Marea Mediterană, un ținut fabulus cu vestigii din epoca neolitică în partea asiatică și cu vechi urme de așezări din epoca bronzului în zona Palatului Topkapî, urbe întemeiată de coloniștii greci din Megara, alungați de dorieni, peste care s-au înstăpânit apoi perșii, atenienii, spartanii și romanii. În data de 11 mai 330, în timpul unui ceremonial fastuos, împăratul Constantin cel Mare l-a declarat noua Romă şi a devenit noua sa capitală, fiind influențat de religioasa sa mamă Elena, el sprijină răspndirea noului cult al creștinismului care în anul 391 devine religia oficială a statului. În anul 476, Imperiul Roman de apus se destramă, dar noua Romă de răsărit continuă să înflorescă mai ales în perioada împăratului Iustinian care a construit biserica Hagia Sofia unde suntem acum, minunându-ne de măreția ei nemaipomenită. Hagia Sofia a fost lăcașul cel mai impresionant și venerabil al creștinismului ortodox și al creștinismului, în general. Edificiul a fost deschizător de drumuri în arhitectura și ornamentația creștină arhaică, iar prin dimensiunile și decorația de excepție a avut menirea să transmită timpului său și posterității puterea Imperiului roman de Răsărit și din acest motiv, sultanul Mehmet Fatih (Mahomed al II-lea - Cuceritorul și-a dorit biserica pentru el ca moschee și unde s-a rugat pentru prima oară în ziua de 3 iunie 1453 într-o zi de vineri, după ce a înlăturat simbolurile crucii de pe uși și pereți şi a acoperit mozaicurile cu un strat subțire de tencuială de var. În data de 24 octombrie 1934, la cererea lui Kemal Ataturk, supranumit Tatăl Turcilor și creatorul statului turc modern și laic, moscheea a fost închisă pentru restaurarea mozaicurilor, iar la data de 1 februarie 1935, moscheea a devenit muzeu pentru turiștii din întreaga lume până în luna iulie 2020, când din inițiativa lui Erdogan, muzeul a primit iar destinația de moschee. După cum am încercat pe propria noastră piele, turiștilor nu le este îngăduit să intre în sala principală a bisericii Hagia Sofia, ea este rezervată doar credincioșilor musulmani, iar străinii au acces doar la galerile de sus de la etaj unde se ajunge urcând un drum în pantă realizat în partea din stânga a nartexului inferior.

Cu mult înainte de Napoleon, cel care a avut o atât de bună impresie despre fostul Constantinopol, devenit Istanbul (de la cuvântul grecesc eis tên polis care înseamnă în oraș) a existat un alt francez, pe nume Pierre Gilles, un om educat în spirit clasicist și mare naturalist, trimis de Francisc I, regele Franței la Istanbul în 1544 cu misiunea de a găsi vechi manuscrise bizantine și de a le aduce în biblioteca regală de la Fontainebleu. În anii de după 1453, anul căderii Constantinopolului, clădirile și obiectele ce aduceau aminte de Bizanțul creștin erau distruse. Cea dintâi a dispărut icoana Hodighitria, simbolul protecției orașului din partea Sfintei Fecioare, icoana se afla pe timpul asediului de la 1453 în mânăstirea Chora, ca să-i apere pe soldații de pe zidurile dinspre uscat, dar la scurt timp după năvălirea în cetate a osmanlâilor, icoana a fost făcută bucăți de către un turc în căutare de pradă și care și-a luat aurul și pietrele prețioase de pe ramă. Biserica Sfinții Apostoli a fost demolată, fiind înlocuită cu Moscheea Cuceritorului (Fatih) între 1462 şi 1470. Columna și statuia ecvestră uriașă a lui Iustinian au fost doborâte în anii 1540 pentru ca din bronzul grupului statuar să se poată turna tunuri pentru sultani. Gilles a mai apucat să vadă câteva rămășițe înainte de a fi duse la topitorie. Pe locul Marelui Palat al basileilor bizantini s-a înălțat Moscheea Albastră în anul 1609, iar palatul Vlacherne a dispărut văzând cu ochii. Doar Hipodromul s-a preschimbat în piață deschisă. Hagia Sophia a fost reconvertită în moschee prin introducerea unui mihrab care să indice direcția de închinare spre Mecca și adăugarea succesivă a patru minarete înalte de unde să se poată auzi chemarea la rugăciune a muezinilor pe care le-am auzit și noi pe toată durata sejurului nostru.

Revenind la povestea cu francezul nostru, aici, în Istanbul, Pierre Gilles a rămas mai mult decât a intenționat pentru că după moartea suveranului său în 1547, învățatul a fost uitat și abandonat în fostul Constantinopol și lipsit de mijloacele necesare pentru a se întoarce în Franța. Ca să aibă din ce trăi, francezul s-a angajat ca mercenar în armata sultanului și a pornit într-o campanie împotriva perșilor. Sedus de orașul unde se vorbea altădată grecește, Gilles căuta să descopere monumentele supraviețuitoare ale Bizanțului de altădată. Aflat odată în preajma catedralei Sfânta Sofia care domină și azi centrul marelui oraș, Gilles a alunecat și a căzut într-un șanț unde a descoperit un șir de șapte coloane misterioase rămase în picioare. A coborât sub nivelul străzii și urcat într-o barcă, a plutit printre coloanele masive ale unei cisterne subterane cu acoperiș boltit, luminat doar de pâlpâitul firav al torței sale și care astăzi este una dintre perlele trecutului bizantin al urbei denumită Basilica Cisternă. Altădată, nu departe de catedrala Sfânta Sofia a descoperit un picior gigantic ieșind din mijlocul unei grămezi de dărâmături. A fost tentat să-l măsoare, dar s-a oprit la timp, pentru a nu fi denunțat autorităților. Chiar și fără măsurători, el și-a dat seama că piciorul de bronz era mai mare decât el însuși în înălțime. Uitându-se apoi în jur a mai zărit un nas de bronz de vreo douăzeci de centimetri și picioarele și copitele unui cal. Astfel, el a fost unul dintre singurii oameni care a mai apucat să vadă resturi din uriașa statuie ecvestră a împăratului Iustinian I, constructorul catedralei Sfânta Sofia și a uriașei cisterne destinată să strângă apa necesară locuitorilor  Constantinopolului. Din lecturile sale, Gilles știa că împăratul era înfățișat călare pe armăsarul lui cabrat și cu mâna dreaptă ridicată poruncitor în semn de avertisment pentru dușmanii cetății dintre două continente și ținând în mâna stângă mărul imperial sau globul cu crucea creștină. Statuia lui făcută țăndări  zăcea la pământ în așteptarea distrugerii definitive pentru că fragmentele găsite erau cărate la topitorie și preschimbate în tunuri. Gilles mai știa că otomanii nu apreciau arta statuară, nici designul architectural, nici decorațiunile, nici imaginile iconice întâlnite la creștini. Câțiva ani după ce a revenit acasă, Gilles a relatat experiența sa în lucrarea Antichitățile Constantinopolului, publicată postum în anul 1561.

Hagia Sofia pe care o vizităm acum a rămas modelul ideal pe care arhitecții turci l-au respectat atunci când au ridicat moscheile lor din Istanbul precum moscheea albastră, moscheea Nur-u Osmaniye (lumina otomană), moscheea Suleymaniye, moscheea Șehzade (princiară), moscheea Rustem Pașa, moscheea nouă, moscheea Fatih, moscheea Fethiye (cucerire), moscheea Sultan Eyup, moscheea Zeyrek, moscheea Ortakoy și alte moschei din întreaga lume islamică, dar și din  Europa, America și Asia.

(va urma)