După mitingul eșuat din 21 decembrie, revoltele au cuprins capitala țării şi apoi marile ortaşe. În Bucureşti au avut loc demonstrații ample la care forțele de ordine au răspuns cu represalii - inclusiv focuri de armă și rafale asupra manifestanților - și arestând peste o mie de persoane. În ciuda acestor represalii, populația Bucureștiului, în special muncitorii de pe marile platforme industriale, au reluat demonstrațiile a doua zi

 

Fuga și arestarea

Nicolae Ceaușescu și soția sa Elena Ceaușescu au fugit din capitală pe 22 decembrie, ora 12.09, cu doi colaboratori loiali, Emil Bobu și Manea Mănescu, într-un elicopter pilotat de Vasile Maluțan. În elicopter mai erau copilotul Mihai Ștefan, mecanicul Stelian Drăgoi, și doi ofițeri de la Direcția a V-a a Securității: maiorul Florian Raț (care l-a înlocuit pe aghiotantul de serviciu al lui Nicolae Ceaușescu în aceea zi, Vasile Tălpeanu, care a dispărut) și căpitanul Marian Rusu (aghiotantul Elenei Ceaușescu). Ei s-au îndreptat spre reședința de la Snagov unde au ajuns în jurul orei 12.21, iar la 12.47 a decolat spre Târgoviște. În apropiere de Boteni (lângă șoseaua București-Târgoviște) au abandonat elicopterul (13.30), căruia i s-a cerut să aterizeze de către Armată. Ofițerii de securitate au oprit mașina doctorului Nicolae Deca (Dacia roșie cu numărul 4B-2646), căruia Ceaușescu i-a zis: "A fost lovitură de stat, organizez rezistența la Târgoviște". În comuna Văcărești, doctorul Deca a spus, că are probleme tehnice cu mașina. Soții Ceaușescu și unul din ofițerii de Securitate au continuat drumul (de la ora 14.15) cu mașina unui alt cetățean găsit pe drum, Nicolae Petrișor (Dacie neagră numărul 4DB-3005). Au ajuns mai întâi la Fabrica de Oțeluri Speciale din Târgoviște, apoi (la ora 15.00) la Centrul pentru Protecția Plantelor aflat la 5 km de Târgoviște, de unde au fost preluați de milițienii mr. Ion Enache, sergentul major Constantin Paisie și șoferul plutonier Andrei Osman (ora 15.30) într-o maşină "radar". S-au îndreptat spre sediul miliției din oraș, care a fost între timp ocupat de revoluționari, fugind spre localitatea Rățoaia. Au stat ascunși lângă o pădure până la lăsarea întunericului, când au revenit la sediul Miliției Județene (ora 17.50). Aici soții Ceaușescu au fost arestați și percheziționați de revoluționarii conduși de Ilie Știrbescu. La ora 18.10, sub escorta a de doi ofițeri de armată (Ion Mareș și Ion Țecu), a locțiitorului comandantului Securității județene, colonelul Dinu (care a condus mașina ARO), și plutonierului de miliție Constantin Paisie, au fost transportați la garnizoana din Târgoviște (UM 01378 și UM0147).

 

"Militaru?! Ăla e spion sovietic..."

Comandantul garnizoanei, Andrei Kemenici, într-un interviu acordat ziarului Jurnalul Național pe 23 martie 2009, a declarat următoarele:

"M-am dus la ei cam la o oră după ce au fost aduși în unitate. M-am prezentat și m-au întrebat cui mă subordonez. «Comandantului armatei». "Și mai cui?". «Ministrului Apărării Naționale». "Care ministru?". «Păi tovarășul Ceaușescu, nici eu nu mai știu, la gălăgia care e în București.... » I-am spus că în documentele mele scrie că atunci când ministrul Apărării Naționale nu poate să-și exercite funcțiile, locul i-l ia șeful Marelui Stat Major, care era generalul Gușă. "Cum mă, ăla pe care l-am trimis la Timișoara și nu a rezolvat problema?! Ăla e cu rușii", a spus Ceauşescu. «Așa scriu actele, dar eu nu am vorbit cu el deloc». "Și cu cine ai vorbit?". «Vă informez că ordinele care se dau comandanților de armată sunt date de generalul Militaru». Ceaușescu a zis că ăsta-i spion sovietic, e KGB-ist, că l-a scos afară din armată. «Mie mi s-a spus de generalul Militaru că toate problemele dumneavoastră - nu mai știu exact cum m-am adresat atunci - vor fi soluționate de generalul Stănculescu». Atunci, Ceaușescu și-a pus mâna pe mâna mea și a zis: "Să știi că ăsta e ministrul tău! Eu, azi-dimineață la 10.00, l-am numit în locul lui Milea, care a trădat. E bine, numai ordinele lui să le asculți". Și s-a bucurat mult când a auzit că eu execut ordinele lui Stănculescu."

Unitatea militară a fost amenințată de mai multe ori prin telefon, că va fi atacată. În practică însă, militarii care asigurau apărarea au fost confruntați numai cu niște simulatoare electronice montate în apropierea unității, care emiteau efecte sonore și vizuale, imitând focuri și rafale de arme automate la care s-a răspuns prin foc real executat cu armele de infanterie din dotare. Situația era foarte încordată, cuplul Ceaușescu a fost urcat de două ori chiar și într-un TAB pentru a asigura apărarea lor și a preveni eliberarea.

 

Procesul

La 24 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. Din cauza paranoiei revoluționarilor, decretul a fost scris de mână într-un WC al Ministerului Apărării Naționale. Conform unui documentar BBC, Ion Iliescu n-ar fi dorit executarea Ceaușeștilor, dar generalul Victor Atanasie Stănculescu a declarat că în caz contrar armata nu va colabora cu Consiliul Frontului Salvării Naționale. În cele din urmă Iliescu a acceptat executarea cuplului pentru a obține sprijinul armatei.

Situația este prezentată puțin diferit în cartea "În sfârșit, adevărul... Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu", apărut în 2009 la editura RAO, în care generalul Stănculescu relatează că Vasile Ionel a fost însărcinat cu organizarea procesului Ceaușeștilor, în legătură cu care Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu și Ion Iliescu i-au cerut să-i suprime pe Elena și Nicolae Ceaușescu.

Completul de judecată a fost format din doi judecători militari, coloneii Gică Popa (președinte) și Ioan Nistor, și trei asesori populari, căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea și locotenentul Ion Zamfir. Grefierul era plutonierul-major Jan Tănase. Acuzarea a fost reprezentată de procurorul militar Dan Voinea, iar apărarea a fost asigurată de avocații din oficiu Constantin Lucescu și Nicolae Teodorescu. Deplasarea la Târgoviște a membrilor "Tribunalului Militar Excepțional" s-a făcut cu 5 elicoptere. Într-unul din elicoptere se aflau cele două prelate verzi, în care urmau să fie înfășurate cadavrele soților Ceaușescu.

Procesul a început pe 25 decembrie ora 13.20 și s-a terminat în jurul orei 14.40, în garnizoana din Târgoviște. Capetele de acuzare erau: Genocid - peste 60.000 victime; Subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat; Infracțiunea de distrugere a bunurilor obștești, prin distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe etc.; Subminarea economiei naționale; Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuse la bănci în străinătate.

Aceste acuzații n-au fost dovedite, ci doar numite de acuzatori împreună cu menționarea descrierilor făcute de presă ale unor infracțiuni atribuite de jurnaliști Ceaușeștilor.

Nicolae Ceaușescu a afirmat că nu recunoaște tribunalul și se pare că avea dreptate în această privință, singura calitate oficială a celui care a semnat decretul era cea de a fi unul din liderii loviturii de stat. Nici până azi nu a putut fi dovedită existența unor conturi secrete care ar fi conținut banii menționați de acuzatori. Acuzația de genocid nu a fost probată nici până acum.

 

Execuția din ziua Crăciunului

Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la ora 14.45 și deși verdictul admitea recurs, a fost executată cinci minute mai târziu, în curtea Garnizoanei, lângă clădirea corpului de gardă. Unul dintre avocații apărării motivase că din moment ce inculpații nu recunosc tribunalul, nu mai există cale de atac a sentinței, așa că decizia trebuia să devină definitivă. Înaintea execuției, Elena Ceaușescu a afirmat, fiind pusă în față cu executarea separată a fiecăruia și referindu-se la soțul ei: "Împreună am luptat, să murim împreună!" Au fost legați forțat la mâini, lucru față de care au protestat vehement. În drum spre locul execuției Nicolae Ceaușescu a remarcat "Puteam fi împușcați fără mascarada asta!" apoi a strigat: "Moarte trădătorilor!" și a intonat câteva versuri din Internațională.

Din punct de vedere juridic, "procesul Ceaușescu" a avut loc prin încălcarea unor norme procesuale legale, și anume: lipsa unui act de sesizare și neînregistrarea acestui act, necomunicarea către inculpați a actului de sesizare, neefectuarea urmăririi penale și a expertizei psihiatrice în timpul urmăririi penale, nefixarea termenului de judecată, imposibilitatea alegerii apărătorilor, nerespectarea termenului de declarare a recursului și nejudecarea acestuia. Legile românești nu permiteau aplicarea pedepsei cu moartea la mai puțin de zece zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a verdictului.

După executarea cuplului, pedeapsa cu moartea a fost abolită în România. Cadavrele lor au fost transportate cu elicopterul la Stadionul Ghencea, iar a doua zi au fost duse la morga Spitalului Militar Central. De acolo au fost transportate la Cimitirul Ghencea, și înmormântate în secret. La scurt timp după execuție (ora 14.50), pe postul național de televiziune s-a citit comunicatul privind execuția soților Ceaușescu. Fragmente din filmarea cu procesul și finalul execuției au fost difuzate în aceeași zi la televiziunea națională.

Intensitatea focurilor de armă în București a scăzut după difuzarea pe 25 decembrie pe postul național de televiziune a execuției soților Ceaușescu. Focuri de armă sporadice au mai fost înregistrate până pe 27 decembrie. Conform liderilor loviturii de stat, Ceaușeștii au fost omorâți pentru a-i opri pe teroriști, dar s-a demonstrat în mod concret că nu au existat teroriști.

 

Victimele Revoluţiei

De ordinul de a se trage în demonstranţi se face răspunzător direct Nicolae Ceauşescu, care a ordonat reprimarea revoltelor atât în Timişoara cât şi la Bucureşti şi restul ţării. Soţia s-a Elena a coordonat direct represiunea, în lipsa dictatorului plecat în Iran. Pe 22 decembrie, la ora când fug cei doi Ceaușești, erau 126 morți și 1.107 răniți. Pe durata Revoluției, potrivit datelor oficiale, numărul decedaților și mutilaților prin împușcare, înainte de 22 decembrie 1989, este de aproximativ 7 ori mai mic decât cel al victimelor înregistrate după această dată. Conform evidențelor din anul 2005, întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor (SSPR), instituție aflată în subordinea Guvernului României, numărul total al celor decedați prin împușcare pe durata revoluției a fost de 1.142, al răniților de 3.138, iar al celor reținuți se ridica la 760. Au fost înregistrați nu mai puțin de 748 de copii, urmași de eroi-martiri. Cifrele menționate fac referire doar la victimele care au fost declarate, înregistrate și verificate conform Legii recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria revoluției române din decembrie 1989.

Conform datelor din rechizitoriile întocmite de parchetele militare, în rândurile militarilor s-au înregistrat 260 de decedați și 545 de răniți, iar de la Direcția Securității Statului au murit în urma incidentelor din revoluție 65 de angajați și au fost declarați 73 de răniți.

Instituțiile militare implicate în evenimentele din decembrie 1989 au evitat să ofere mult timp date despre cadrele împușcate sau rănite. După data de 22 decembrie au fost reținuți, peste 1.000 de civili și circa 1.500 de militari, milițieni sau securiști motivându-se că aceștia ar fi desfășurat acțiuni împotriva revoluției. Numai de la Direcția a V-a (UM 0666), unitate din cadrul Departamentului Securității Statului, care avea ca principale misiuni paza și apărarea conducerii superioare de partid și de stat, dar și a unor obiective considerate de importanță națională, au fost reținute ca suspecte 341 de cadre. Toți reținuții suspectați de terorism au fost eliberați fără a li se aduce nicio acuzație.

Pentru mușamalizarea unor fapte, sau pur și simplu din nepăsare, multe victime nu au fost înregistrate. Nu toate persoanele împușcate au fost înmormântate oficial la cimitire ale eroilor, iar unii martori, dar și răniții și reținuții au preferat, din diverse motive, să nu facă declarații. S-a estimat de către procurorii militari care au anchetat în cauza revoluției că numărul morților și răniților ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial.