Ce ştim noi? Noi „suntem mândri" din 4 în 4 ani şi punem poze pe Facebook, dar nu înţelegem exact nici ce înseamnă 1 minut, 44 de secunde şi 72 de sutimi. Pentru că dacă ar fi înotat cu doar 3 sutimi de secundă mai încet, David Popovici şi-ar fi transformat medalia de aur în argint.

 

Dar ce înseamnă 0,03 secunde? Păi, pentru o imagine cât mai clară, am putea să ne gândim că diferenţa dintre ultimele două recorduri mondiale la atletism, la 100 de m, stabilite de acelaşi Usain Bolt, este de 11 sutimi. Şi e pe uscat. În plus, acolo se aleargă, nu se înoată.

După semifinala la 200 de metri (1 min 44 sec 53/100), în care „a alergat" mai bine decât în cursa în care a obţinut aurul olimpic, l-am întrebat pe Popovici înainte de a pleca de la zona mixtă: „Schimbi şi tu mâine acreditarea pe care o ai la gât cu medalia aia galbenă?". Iar răspunsul băiatului de 19 ani a fost cât se poate de natural şi instantaneu. Ce mi-a plăcut cel mai mult la el a fost că a venit ca şi cum i-ar fi răspuns unui amic cu care sporovăieşte vrute şi nevrute. A zâmbit uşor, ceea ce i se întâmplă foarte rar, apoi a zis: „Habar n-am, vedem mâine ce-o fi!" Parcă a ridicat şi din umeri uşor.

Duminică era relaxat. Duminică în semifinală, Popovici putea să bată recordul olimpic, că nu-i păsa. Era în lumea lui, aia de supraoameni. Şi în timpul cursei, dar şi după, a părut că vrea să transmită ceva de genul: „Băi, oameni buni, n-aţi văzut nimic". Relaxat, degajat, putea să fie şi în faţa regelui Angliei, că ar fi avut aceeaşi atitudine. Ce atitudine de campion...

La Defense, monstrul de sală

Luni însă e început de săptămână, e început de eră în înotul românesc, se aştepta prima medalie de aur la masculin din istorie. El ştia, toată lumea ştia, toţi vorbeau. Până şi presa străină de specialitate îl dăduse ca sigur învingător la 200 de m liber. La 100, Mafaldele au anticipat că nu intră în primii trei. „Habar n-am, vedem miercuri", ar zice ăsta micu'.

Paris La Defense Arena nu e nici arenă, nici hală, cum a zis Popovici, e o monstruozitate arhitectonică cu 30.681 de locuri, cât puţine stadioane din România au. Stadioane! La Defense e sală! Ca să ajungi la locul indicat pe bilet îţi trebuie de la ieşirea de la metrou o hartă, cu tot cu instrucţiunile venite de la voluntarii JO 2024. Voluntari care, fie vorba între noi, mulţi nu pot oferi mai multe informaţii decât un „badigard" de la meciul Poli Iaşi - Gloria Buzău. Iar atunci când pe lângă tine mişună mai bine de 20 de mii spectatori, în căutarea locului de pe bilet, unii îmbrăcaţi în canguri, alţii cu halbele cu bere neagră în mână, pentru că sunt irlandezi, unii doar în costum de Superman când se duc la baie, adică cu mantie şi în chiloţi, pentru că sunt americani, brazilienii îl au şi ei pe Pele pe piept, în plus englezii sunt grăbiţi că au pielea albă şi-i arde soarele şi vor înăuntru repede, francezii şi-au vopsit părul astfel încât pe ceafă au cercurile olimpice şi peste 50 de ani în buletin, germanii au şi ei pretenţia că ar fi printre cei buni şi trebuie să se manifeste ca atate, totul devine din ce în ce mai dificil. Pe asiatici îi recunoşti dintr-o mie. Nu, nu după ochi, poartă nişte geci umflate ca pentru o vizită în căsuţa lui Moş Crăciun, deşi la Paris au fost peste 30 de grade, luni.

Sala e plină ochi. Dar parcă nu chiar ca duminică, la semfinalele câştigate de David Popovici „en fanfare". Atunci a fost o adevărată nebunie, francezii aveau unul de-al lor la 400 m care a câştigat aurul cu o jumătate de bazin avans. În sportul românesc nu am văzut o astfel de atmosferă în ultimii zece ani. Nici nu vreau să mă gândesc de când. Ah, La Defense Arena nu e o sală de înot, e o sală pur şi simplu, bazinul a fost montat temporar, ca şi o parte a tribunei, în care stă presă la JO 2024. De aia are doar undeva pe la 20.000 de spectatori capacitate.

Ţara fără înot

„Noi nu avem înot, noi îl avem pe Popovici şi atât", e singurul gând care îţi vine în minte, când vezi atâţia spectatori în jurul unui bazin. Auzisem că un sport total necunoscut în România, cricket, ar face furori în Asia, fiind practic primul în lume în ceea ce priveşte audienţa. Dar în moalele capului te loveşte o pasiune la un astfel de nivel, la înot. Eh, şi când ai americanii care fac ca toate cele în tribună, acompaniaţi din laterale de australieni, care au câte doi Popovici de-ai noştri pe zi, la alte probe, desigur, mai puţin atrăgătoare decât 100 şi 200 m liber, plus englezii şi ce or mai fi fost pe acolo, te bucuri când observi vreo 3-4 steaguri ale României în tribune. Oare o fi fost presiune pe Popovici?

Al nostru, unicul, e pe culoarul 4, cel mai bun loc. Fiind la mijloc nu preiei din valurile celorlalţi, mi se explică. La 2 sutimi de secundă între aur şi argint contează orice amănunt. Din tribune se aud americanii, englezii sunt şi ei vocali, nemţii la fel. În sectorul presei, cei câţiva ziarişti români care am asistat la cursă nu puteam schimba raportul din totalitatea sălii. Un peştişor într-un ocean.

Pleacă bine, merge dezinvolt, conduce la 50, la 100 de m a întors parcă al doilea, la 150 e al treilea. Hait! Hai mă, copile, te distrezi sau ce faci? 50 de metri, doar 50 de metri până la aur. Bolt i-ar fi făcut în puţin peste 4 secunde şi jumătate, dar ăla era pe uscat, nu se pune. Şi totuşi, şi totuşi, e incredibil, are un singur beculeţ aprins. Peştişorul nostru e de aur, în oceanul lor.

O luptă de câini

„Ieri am spus că habar nu am dacă voi câştiga sau nu, pentru că pur şi simplu nu mi-a păsat de medalie, aşa am câştigat. Nu ăsta este obiectivul, obiectivul este să te simţi bine, să vii la Jocurile Olimpice, să concurezi împotriva celor mai buni din lume. Este un privilegiu doar să fii aici, aşa că pentru că nu am luptat pentru medalie, am reuşit să câştig", a spus luni seara, după ce urcase pe podium, când i-am reamintit de întrebarea de după semifinale, cu schimbul acreditării cu medalia de aur.

Cine să te creadă, băiatule? Nici tu nu crezi, drept dovadă ai continuat o frază mai târziu: „A fost o luptă de câini, fix aşa aş descrie-o. Pe ultimii 50 de metri l-am văzut pe american că e în faţa mea. Chiar dacă nu te uiţi la ei îi simţi acolo în ceafă. Chiar dacă nu m-am uitat la ei, nu mi-am permis nici pentru o secundă să o las moale". Şi cu toate astea, ai înotat mai încet ca în semifinale. Suntem duri, este? Suntem şi noi experţi din 4 în 4 ani, am recunoscut mai sus.

La 19 ani să te pui de-a curmezişul lumii, să fii tu moţ, nu-i de colea. Să mai fii şi relaxat când e marele bal, e aproape imposibil. Dar până miercuri, mai e marţi cu semifinale la 100 de metri. Pe care, ştim, le vei câştiga de pe primul loc. Dar miercuri? Miercuri te distrezi cum n-ar trebui să te distrezi marţi? Nu de alta, dar din oceanul lor a ieşit vorbă că n-ai prinde nici locul 3.

Şi noi, ăştia ai tăi, care ardem repede până şi o medalie olimpică, ca pe orice subiect de o zi, ne gândim deja la perechea ăsteia de la 200 de metri. "Nu e păcat, maică, să fie singurică? Ar fi bine să aibă şi ea o soră în oceanul ăsta mare".

Adrian ŢONE (trimisul special al Agerpres la Paris)