În 23 noiembrie s-au împlinit 30 de ani de la tragedia navei Fundulea, vasul românesc atacat de armata iraniană cu rachete cu napalm, în strâmtoarea Hurmuz, trei membri de echipaj fiind grav răniți, comandantul murind. Zece dintre membrii fostului echipaj al navei Fundulea s-au întâlnit în ziua comemorării la Constanţa.

Pe 23 noiembrie 2017 s-au împlinit 30 de ani de la tragedia navei Fundulea, vasul românesc atacat de armata iraniană cu rachete cu napalm, în strâmtoarea Hurmuz, trei membri de echipaj fiind grav răniți, comandantul, cel mai grav dintre ei, murind după câteva săptămâni într-un spital din Elveția. Atacul s-a dorit a fi un avertisment la adresa lui Nicolae Ceaușescu, care ar fi înarmat Irakul, acesta fiind la vremea respectivă la Cairo, unde ar fi pregătit un contract de două milioane de dolari. Din motive politice, autoritățile comuniste de atunci au păstrat toată tragedia sub tăcere, interzicând supraviețuitorilor să păstreze documente sau să povestească ce s-a întâmplat cu adevărat. După 30 de ani, zece dintre membrii fostului echipaj al navei Fundulea s-au strâns pe 23 noiembrie cu ajutorul Sindicatului Liber al Navigatorilor, pentru a rememora acele momente tragice prin care au trecut.

 

O cursă periculoasă

Nava Fundulea a părăsit România la începutul lunii octombrie 1987, având un echipaj format din 30 de membri și fiind încărcată cu cherestea pentru Alexandria. După descărcare, vasul a încărcat marmură vrac, din Marina di Carrara pentru Kuwait, iar în dimineața zilei de 23 noiembrie 1987, chiar la intrarea în strâmtoarea Hurmuz, la ora 06.00, Fundulea a fost interpelată de o navă militară iraniană, echipajul a fost supus unor întrebări, apoi nava a fost lăsată să-și continue drumul. În jurul orei 9.45 a fost interpelată de o altă navă militară. După interogarea radio, s-a simulat placarea, apoi nava s-a întors şi a lansat mai multe rachete, după cum își amintește Gheorghe ”Gică” Foriș, la vremea respectivă ofițer III punte: ”Eram de cart când am intrat în strâmtoarea Hurmuz. Ne-a luat în primire o navă iraniană, care avea la bord o baterie de 12 rachete, din care lipseau două. Ne-a spus să declarăm marfa și destinația. După ce domnul comandant a declarat marfa, care era marmură încărcată la Marina di Carrara, le-a spus și destinația, iar ei s-au prefăcut că nu înțeleg. Le-am repetat de vreo 10 ori destinația - Kuwait. Ei, cu câteva zile înainte, bombardaseră niște platforme petroliere din Kuwait, erau în conflict și cu Kuwait. Probabil, auzind destinația, și-au pus probleme. Au plecat, ca după circa 10 - 15 minute să se întoarcă și, fără aviz, au început să tragă în navă. Au fost 7 sau 8 proiectile, percutant incendiare, cu napalm”.  Rachetele au incendiat nava și trei membri ai echipajului au fost răniți.

”Lovind comanda de navigație, am fost grav rănit. Din acel moment practic nu prea mai țin minte ce s-a întâmplat. M-am trezit într-un elicopter, care m-a dus la spital. Împreună cu bucătarul, care a avut arsuri pe toată suprafața corpului, și cu domnul comandat, care a fost cel mai grav rănit dintre noi. (…) Am fost duși întâi în Oman, iar de acolo ne-a preluat alt elicopter care ne-a dus la un spital din Emiratele Arabe. (…) Bucătarul a fost ars de un proiectil care i-a trecut prin oala de ciorbă. Tocmai lua oala de ciorbă când a fost lovită de proiectil. I-a ars fața și, fiind vorba de napalm, acesta nu se stinge. Când am ajuns la spital încă fumega. Napalmul se lipește pe corp și arde... Când am ajuns la spital ne-au băgat urgent în operație. Am stat acolo o lună de zile”, își amintește Gheorghe Foriș, care ulterior a făcut parte și din echipajul remorcherului Hercules, cel care a adus nava în țară, pentru reparații.

Militarii iranieni au acționat la comandă, vasul românesc fiind ales special pentru a transmite un mesaj la București, România fiind suspectată că sprijină cu armament Irakul, vecinul cu care Iranul se războia în acel moment.

”Eram în comandă, la timonă, cu domnul șef Delicote (șeful mecanic Dumitrache Delicote, cel care aparem în fotografie cu un ziar din acea perioadă şi care a relatat evenimentul – n.r.), care se uita cu un binoclu către acea navă iraniană. Și a observat că ăia meștereau la lansatorul de rachete. Părerea mea este că ar fi tras de prima dată în noi, numai că nu le mergea ghidajul. Și au fost nevoiți să întoarcă puțin nava lor, ca să ia un unghi în cătare. În timpul acesta, comandantul încerca să ia legătura cu ei, pentru că se vedea că nu au intenții bune. Au tras fără avertisment. În momentul în care tragi în castel e clar ce intenții ai. Dacă aveau treabă cu marfa, trăgeau în cală. Nu ne-au scufundat pentru că au rămas fără muniție”, își amintește și timonierul Silvian Neculai Buhlea, cel care, după atacul asupra camerei de comandă, a sărit în ajutorul comandantului Radu Lupu.

”L-am cărat pe domnul comandant. Nu-mi amintesc să-l fi cărat singur, bănuiesc că am fost mai mulți. L-am pansat cu asistentul, am încercat să facem ceva pentru el. Am fost puțin îngrozit … Așa, aparent, părea într-o bucată, dar îi atârna din abdomen, cred, diafragma, nu știu. Avea și alte răni destul de grave și mi-am dat seama că nu mai scapă. Așa am crezut eu atunci, nu că avem studii medicale. Cam asta e”, mai spune Neculai Buhlea.

Comandantul, Radu Lupu, a fost grav rănit, fiind lovit de schije la cap și în abdomen. A fost transportat cu elicopterul la un spital din Dubai, apoi la unul din Elveția, unde, din păcate a decedat, după cum și-a amintit Vasile Gavriloae, ajutor medic pe navă.

”Am încercat să fac ce aveam de făcut. Din păcate am reușit prea puţin, pentru că rănile lui erau atât de grave încât nu aveam ce să fac, cu ce aveam eu la îndemână. Trusa mea de urgență, care era pregătită, mi-a adus-o cineva. Cineva care luase un costum ignifug din comandă și mi-a adus trusa afară. Nu mai țin minte cine. După care am încercat să-i acord primul ajutor. Am făcut ce am putut. După scurt timp am fost ridicați de un elicopter și duși la spital. (…) Unde am avut parte de o asistență medicală care în România nu era posibilă. Mi-aduc aminte de bucătarul nostru, care avea arsuri pe peste 40 la sută din suprafața corpului, care fumega până l-au dus la spital. Cu tot ce aveam eu, cu amărâtele de pansamente pe care le aveam la îndemână, chiar nu aveam ce să-i fac… Din păcate domnul comandant avea și o rană la cap, avea o schijă intra-craniană destul de mare, de vreun centimetru, plus o schijă foarte mare în abdomen, care i-a distrus bazinul. I-au amputat picioarele la spital și era în comă din care cât am stat eu acolo, vreo trei săptămâni, nu și-a revenit. A fost dus apoi în Elveția și a murit”, povestește cu tristețe Gavriloae.

În atac a fost rănit grav și Mangdeluș Moroianu, motorist la vremea aceea. Fusese într-un cart de noapte, cu un alt coleg și prieten, iar în momentul atacului se odihnea în cabină.

”Dimineața, de obicei, noi mai stăteam de vorbă. Mă duceam în cabină la el și mai stăteam de vorbă, dar atunci am zis să mergem să dormim. El dormea pe o canapea, în dreptul hubloului. În ziua aceea s-a culcat în pat și acesta a fost norocul lui. Racheta a trecut chiar unde ar fi avut capul. Pe mine m-a prins jos la cabină și a trecut la 20 de centimetri de cap. Și am rămas cu o arsuri, mandibulă fisurată, la arcadă și o tăietură urâtă pe șira spinării”, spune Mangdeluș Moroianu.

În urma rănilor suferite, dar și a traumei care a urmat atacului, spune că a avut de tras ani de zile și nu ar fi reușit să-și revină complet dacă nu ar fi avut suportul familiei, mai ales al soției: ”Anul următor m-am căsătorit. Soția a aflat de eveniment și cu ajutorul ei mi-am revenit. Altfel nu îmi mai reveneam. Pentru că tot timpul vedeam rachetele cum intrau în castel. Tremuram din toate cele. Când erau un rateu la câte o mașină fugeam. Norocul meu a fost că am ajuns în Bombay, cu un alt vapor. Acolo m-au trimis la o clinică medicală și mi-au asigurat un fel de terapie psihologică”.

În urma atacului, întregul castel al navei se afla în flăcări, membri echipajului încercând să stingă flăcările cu instrumentele de la bord, în același timp în care erau trimise semnale SOS către țărm și navele din jur.

 

Navele apropiate nu i-au ajutat

Constantin Vârlan era la al doilea voiaj consecutiv cu Fundulea. Deși terminase pregătirile pentru o funcție mai bună, în acel an, și s-ar fi putut ambarca pe o altă navă, a ales să mai facă un voiaj cu Fundulea de dragul echipajului, unul ”excepțional”. El își amintește frica și panica ce au domnit pentru scurtă vreme la bord, dar și unitatea și coeziunea ulterioară a echipajului, după revenirea din șocul inițial.

”Fusesem cart de noapte și dormeam într-o cabină, la tribord, chiar din partea din care s-a tras. Primul meu gând, în somn fiind, a fost că ne-au rupt în două și că nava se va scufunda și am încercat să sar pe geam. În pantalonii de pijama. Când am ajuns la geam, a fost o altă explozie și, de frică, m-am retras înapoi. Am încercat să ies pe culoar. Deja nu se putea respira, era un fum înecăcios, sulfuros. Plămânii voiau să respire, dar nu puteam. Am intrat înapoi în cabină, am luat o gură de aer proaspăt, și am ieșit din nou pe hol, bâjbâind, cu ochii închiși. Știam cât am până la ieșire și mergem cu ochii închiși, pipăind peretele. La ieșire am deschis ochii și primul pe care l-am văzut a fost domnul șef mecanic. Cobora din comandă, plin de sânge, și mi-a spus: <Au tras în noi!> (…) În clipa în care am ieșit, nava iraniană făcea rondouri în jur și m-am privit ochi în ochi cu cel de la mitralieră. Care probabil ar fi tras, dar cel din față, de la timonă, a întors nava și nu a mai apucat. Umbla la mitralieră dar nu a mai prins unghiul. Ei voiau să facă rău. Atâta știau, atâta făceau. Împreună cu ofițerul telegrafist ne-am dus la prova ca să lansăm SOS. Era o instalație cu dinam. Învârteam la manivelă de ne dureau mâinile, eu și cu încă un coleg, și am lansat SOS. Vapoarele care erau în jur nu au răspuns. Ba chiar plecau, ceea ce nu a fost corect”, îşi aminteşte Constantin Vârlan.

Inițial, la stingerea incendiului care cuprinsese Fundulea a participat o nava militară din Oman, care a dat manici de incendiu (racorduri de furtun - n.r.) şi costume de protecţie echipajului navei. S-a încercat stingerea incendiului și de către echipaj, însă fără efect. După aceasta a venit remorcherul specializat „Nice Tango", care a început stingerea incendiului cu tunuri de apă. După stingerea incendiului a mai venit în asistență un remorcher de la aceeaşi firmă, cu numele „Nice Tulip". Nava a fost apoi remorcată în portul Dubai de remorcherul „Nice Tango".

Atacul nu a fost unul izolat. În acea perioadă alte 96 de nave, sub multe pavilioane, au suferit, din diferite motive, atacuri similare din partea vaselor iraniene. Echipajul povestește cum întregul incident ar fi survenit ca urmare a unor acorduri pe care guvernul comunist de la București le-ar fi avut cu Irakul, statul aflat în război cu Iranul, dar, pentru a nu risca alte incidente diplomatice, a fost pus sub tăcere de autoritățile române.

”Familia a aflat de la Vocea Americii. Mama era disperată. Nici nu aveam telefon pe vremea aia, vorbeam de la o vecină. Am dat telefon după 2-3 zile, cât să spunem că suntem în viață. Până atunci nu știau nimic”, mai povestește Constantin Vârlan, care avea 26 de ani la vremea respectivă. Autoritățile le-au luat toate documentele oficiale, inclusiv o casetă care fusese filmată de cei de pe remorcherul din Oman în timpul intervenției.

Vasul Fundulea a fost recuperat după un an de zile, iar parte dintre marinari s-au întors chiar la bord. Cert este că niciunul dintre supraviețuitori nu a renunțat la această meserie.

Inițial s-a pus problema vânzării navei la fier vechi în India, însă nu s-a ajuns la nicio înțelegere. În 1988, cargoul a fost adus la remorcă de către remorcherul „Hercules”, până la Constanța, unde a fost reparat. Valoarea reparațiilor a depășit două milioane de dolari.

Fundulea a fost construit la SN Galați în 1980, fiind unul dintre alte 14 cargouri de 8850 tdw din flota noastră. Până în 1992 a purtat numele Fundulea, iar apoi vasul a fost vândut de mai multe ori, fiind înregistrat de cumpărători ca „Atilla K”, între 1992 și 1996, și „Sinnona”, până în 2000. Nava a fost casată la Aliaga, în Turcia, în 19 ianuarie 2000.