Ziua a doua, 9 noiembrie 2022

În prima noapte petrecută la hotelul Manger Square din Betleem am dormit neîntors din cauza oboselii acumulate din noaptea de 8 spre 9 noiembrie 2022 în care am plecat din Oradea spre aeroportul din Budapesta, a zborului pe ruta Budapesta-Tel Aviv, a preluării bagajelor pe aeroportul din Tel Aviv, a vizitelor din biserica din Lodd și din lăcașurilor sfinte din Ierusalim și Betleem. În dimineața zilei de 9 noiembrie 2022, în jurul orei 8.00, am coborât cu fiul meu Theodor și cu ceilalți pelerini la micul dejun. Sala de la restaurant este impresionant de mare, cu mai multe șiruri de mese perfect aliniate, iar într-o parte a acesteia, alte mese încărcate cu mâncăruri de toate felurile invită pe pelerini la degustare. Nu se servește carne de porc, ci doar de pește (peștele lui Petru), miel și vită, așa cum prescrie Coranul musulmanilor, dar și Tora evreiască. Feluri de mâncare gustoase, foarte bine preparate, cu deserturi și prăjituri savuroase. Numai că pelerinii români au grijă să nu se prea îndestuleze, fiindcă azi mergem în pustia Iudeii și vom coborî la mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul aflată într-o prăpastie și de unde trebuie să urcăm îndărăt pe un drum destul de abrupt. Un om avertizat face cât doi, glăsuiește un proverb franțuzesc, așa că avem grijă ce și cât mâncăm.

Drumul spre mânăstirea hozevită l-aș asemui cu un mini-Transfăgărășan prin pustia Iudeii. Un drum îngust și periculos și mă apucă mirarea că șoferul arab Hameed s-a încumetat pe un asemenea traseu cu uriașul autocar. Ajungem în vârful unui deal și șoferul oprește. Se poate observa o construcție albă cu boltă, loc de odihnă, numit în epoca bizantină Pepingia, unde călugării ofereau apă pelerinilor osteniți de drum și încălziți de arșița soarelui. Preoții ne îndeamnă să coborâm din autocar. Pe tăpșanul înalt, niște beduini ne îmbie cu suc de rodii preparat pe loc, dar nu avem vreme de ei. O priveliște stranie, terifiantă de pustiu ne domină nu numai văzul, ci și celelalte simțuri. Nu vezi nicăieri un fir de iarbă, darmite vreun copac. Doar povârnișuri sterpe, văi adânci, secate și peste tot stânci și bolovani în toate chipurile. În trecut caravanele ce urcau spre Ierusalim încărcate de bogății erau atacate pe acest drum de hoții și tâlharii deșertului, de unde denumirea și de Calea morții sau Calea tâlharilor. Negreșit, pe un astfel de drum s-a întâmplat și drama cu drumețul bătut și jefuit și care a fost îngrijit de bunul samarinean, episod tulburător ce apare în cunoscuta pildă a lui Iisus în care nu au grijă de tine compatrioții, ci străinii. Șiragul de pelerini coboară în urma preoților pe un drum abrupt și destul de întortocheat, întâlnim spre bucuria noastră alte grupuri de pelerini români, îi auzim vorbind românește, se înfiripă dialoguri scurte cu întrebări de genul De unde veniți? Cât mai este până la mânăstire? Întâlnim spre mirarea noastră și pelerini mai în vârstă, bărbați și femei, care nemaiputând urca povârnișul la întoarcere, au recurs la ajutorul măgărușilor struniți cu măiestrie de beduinii locului și care să-i scoată cam de la jumătatea drumului sus pe tăpșanul unde sunt autocarele.

Preotul Pașca Ciprian ne destăinuie faptul că întâlnirea noastră cu alți pelerini români nu este deloc întâmplătoare. În mânăstirea de jos se află racla cu moaștele întregi ale Sf. Ioan Iacob de la Neamț, viețuitor prin aceste locuri. El s-a născut în 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni, județul Botoșani. Părinții lui, Maxim și Ecaterina, erau oameni simpli cu credință în Dumnezeu. La numai 6 luni de la naștere mama adoarme întru Domnul, iar după câțiva ani tatăl este răpus pe frontul din Moldova. Micul orfan a fost îngrijit de o bunică, apoi de un unchi, iar la școală învăța foarte bine, fiind premiant. După terminarea liceului, tânărul a intrat în obștea mânăstirii Neamț și în 9 aprilie 1936 este tuns în monahism cu numele de Ioan și în toamna aceluiași an, cu bincuvântare de la starețul său, pleacă în Țara Sfântă să se închine la mormântul Mântuitorului și decide să nu mai părăsească locurile sfinte, intrând în obștea mănăstirii Sfântul Sava, traducând texte ale sfinților Patriarhi din greaca veche și dovedindu-se unul dintre marii rugători la bunul Dumnezeu pentru poporul român. A fost novice la mânăstirea Sfântul Sava unde vreme de 10 ani îndură ispite, lipsuri, boli și alte multe încercări. A fost paracliser, venea primul la biserică, trăgea clopotul, bătea toaca, pregătea prescuri pentru sfintele liturghii, păstra curățenia în lavră, acorda îngrijire fraților mai bătrâni ori bolnavi, dar se preocupa și de soarta arabilor din jurul mânăstirii și de răniții de pe urma conflictelor între iudei și musulmani. Între 1939-1940 a viețuit într-o grotă de lângă Marea Moartă unde a trăit în mod dramatic aspra mucenicie a pustiului absolut, cu metanii și privegheri de toată noaptea, mâncând pesmeți și fructe uscate. În mai 1947 este hirotonit ierodiacon la Biserica Sfântului Mormânt și câteva luni mai târziu primește demnitatea de preot în același loc și este trimis ca egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de la râul Iordan. De aici pleacă în noiembrie 1952 cu ucenicul său Ioanichie la Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Wadi Kelt din nordul deșertului Iudeea.

Nevoitorul călugăr român de la Neamț care a slujit în limba română și a fost duhovnic pentru pelerinii români este pomenit în Patericul palestinian, alături de alți viețuitori sfinți, precum Gheorghe Hozevitul, Ioan Hozevitul, Sava cel sfințit, Gherasim de la Iordan și Teodosie, începătorul vieții de obște.

Intrăm pe rând pe sub o poartă peste care flutură steagul grecesc și steagul patriarhiei Ierusalimului ce are o cruce roșie pe fond alb și cele două litere OT, adică O Teos (Dumnezeu) în incinta mânăstirii ridicată pe o creastă destul de îngustă deasupra unei prăpăstii. Intrarea în mânăstire este foarte îngustă de formă rotundă, prin care abia te poți strecura. Lumina abia se strecoară prin niște ferestre de sus, auzim vorbindu-se înăuntru grecește. Aflăm că lavra a fost întemeiată de cinci călugări sirieni: Promos, Elias, Gennaios, Aias și Zenon, Promos construind o chilie mică pe care a lăsat-o ucenicului Elias, care a lăsat-o la rândul lui ucenicului său și tot așa. Celelalte părți ale mânăstirii au fost înălțate de către Ioan Tebeul în cea de-a opta decadă a secolului al V-lea și care a preschimbat, de fapt, sihăstria în mânăstire. Cel mai cunoscut monah care s-a nevoit aici a fost sfântul Gheorghe cu praznicul în 8 ianuarie și în amintirea căruia a fost botezată mânăstirea. Părinții încep să cânte troparul Sf. Ioan Iacob Românul în biserică, iar pelerinii fotografiază neîntrerupt racla cu sfintele moaște ale marelui sfânt român: la 8 august 1980 trupul părintelui s-a aflat întreg și răspândind o bună mireasmă, astfel încât cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului, moaștele lui Ioan Iacob au fost puse la închinare la început în bisericuța Sf. Ștefan din apropiere și apoi mutate în biserica mare, într-o raclă de lemn de chiparos care a fost schimbată cu o raclă din argint.Totodată, patriarhia Ierusalimului în frunte cu PS Teofil al III-lea a proclamat canonizarea sfântului Ioan Iacob Hozevitul la data de 31 ianuarie 2016, cu zi de prăznuire în 5 august, după ce monahul nevoitor a trecut la cele veșnice în august 1960.

Mânăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul este deschisă între orele 9.00-16.00, vara, și 9.00-15.00, iarna, iar în duminici și sărbători între orele 9.00-12.00.

 

Cine a fost Sf. Gheorghe Hozevitul

Călugărul a văzut lumina zilei în insula Cipru în jurul anului 550 d.Hr. Fratele său mai mare Heraclides era călugăr în mânăstirea Calamon de lângă Iordan, lăcaș unde vine și Gheorghe. După moartea fratelui mai mare, Gheorghe vine în valea Hozevei unde și-a aflat o grotă pe buza prăpastiei. Aici era postitor desăvârșit, nu gusta nici vin, ulei și nici măcar pâine întreagă, ci doar fărimiturile uscate de la frații din mânăstirea Hozevei pe care le pisa și le amesteca cu puțină apă la vremea mesei. Rugându-se cu credință, el a făptuit mai multe minuni și sub conducerea lui, mânăstirea a atras mulți călugări. Viețuirea monahilor a fost spulberată pe timpul invaziei persane din anul 614 d.Hr. Sfântul Gheorghe a coborât noaptea la râul Iordan și după ce perșii au părăsit Ierihonul în drumul lor spre Damasc, ducând cu ei mulțimi de robi creștini, duhovnicul a urcat la Ierusalim până când monahii care au rămas în viață s-au reîntors la mânăstirea pe care au refăcut-o. Sf. Gheorghe a plecat și el spre pustie, dar nu a mai locuit în chilia sa de pe stâncă, ci în chinovie, ajutat de ucenicul și biograful său Antonie Hozevitul până a trecut la cele veșnice în jurul anului 620 d.Hr.

Ne închinăm pe rând la moaștele sfântului Ioan Iacob de la Neamț, supranumit Hozevitul. Mai aflăm de la părinți că în anul 2017 o familie credincioasă din țara noastră a donat o icoană în frescă reprezentându-l pe Iisus Hristos, icoana fiind situată în clădirea chiliilor pentru oaspeți, deasupra intrării spre curtea interioară. Tradiția relatează că o nobilă bizantină care suferea de o boală incurabilă a intrat în mânăstire prin voia Maicii Domnului și a fost vindecată și de atunci călugării nu au mai închis niciodată porțile înaintea unor femei aflate în nevoie. Nu de mult, aici la mânăstire a fost adusă din Sfântul Munte Athos o minunată icoană a Maicii Domnului cu numele Hozevița, cu renume de icoană făcătoare de minuni. (Va urma)