Moto: Văzut-am pustiul Iudeii și-am plâns/ Mai mult ca la Sfântul Mormânt/ Văzut-am eu iubirea Ta/ Și deșertul din inima mea (Ioan Bărnuțiu, membru la Cenaclului literar al Baroului Bihor)

Dacă în întreaga lume este binecunoscută Valea Regilor din Egipt, la fel de cunoscută ar trebui să fie și Valea Pustnicilor din pustia Hozevei Țării Sfinte, vale ce se întinde de-a lungul unui canion prăpăstios și ars de secetă și pe fundul căruia abia curge pârâul Cherit. Dacă în Valea Regilor, de-a lungul unei perioade de 500 de ani (sec. 16 î.Hr. - sec. 11 î.Hr.) au fost excavate morminte ale unor mari faraoni, dar și ale unor nobili ai noului regat egiptean, devenind faimoasă după 1922 prin descoperirea mormântului faraonului Tutankhamon cu al său teribil blestem, valea din pustia Hozevei a adus doar binecuvântare și har umanității întregi prin jertfa și rugăciunile neostoite ale unor mari sfinți și anahoreți care s-au nevoit aici.
În această vale din pustie s-a refugiat Sfântul Ilie Tezviteanul de furia și răutatea reginei Isabela, care convinsese pe soțul ei regele Ahab să-și întoarcă fața de la Dumnezeu și să se închine zeilor păgâni Baal și Așera. Prorocul Ilie viețuiește într-o grotă, unde, potrivit Cărții I a regilor, este hrănit de corbi vreme de șase luni, după care, s-a îndreptat, după cuvântul Domnului la Sarepta Sidonului, unde i s-a poruncit de sus unei văduve să îl hrănească până la isprava lui de a dovedi neputința preoților închinători lui Baal și de a aduce ploaia binecuvântată după mai mult de trei ani de secetă cumplită. După 800 de ani, conform Evangheliei apocrife a lui Iacob (I,4), aici, pe valea Hozevei vine și sfântul Ioachim să postească 40 de zile și nopți spre a se ruga bunului Dumnezeu să-i dăruiască un copil pentru a primi demnitatea de a putea aduce jertfe în templu. Se știe că în vechiul Israel, oamenii fără copii erau desconsiderați și nu erau primiți în lăcașul Domnului. După rugăciune stăruitoare cu lacrimi, nevoințe și post aspru în pustia Hozevei, sfântul Ioachim primește vizita îngerului Gavril care-l anunță că rugăciunile sale au fost bine primite și că soția sa Ana va da naștere sfintei fecioare Maria. Tradiția care susține importanța Văii Hozevei ca fiind tocmai acel pustiu mântuitor al omenirii este descrisă în Canonul Georgian (secolul VIII - X,  d.Hr.) și în itinerariul monahului Epifanie (secolul VIII- X) precum și în pelerinajul starețului rus Daniel (1106 d.Hr.)

Ca atare, aici în Valea Hozevei, după închinrea pelerinilor români la raclele sfinților Ioan Iacob Românul și Gheorghe Hozevitul, părintele Pașca ne-a spus despre două peșteri, ale sfinților Ioachim și Ana, bătrânii părinți ai Sfintei Fecioare, peșteri situate la circa 2 km de mânastire, o  porțiune de teren stâncos, abrupt, semănată cu vreo 18 chilii ascunse în grote mai mari sau mai mici. Ele au fost descrise de Antonie Hozevitul, cea mai cunoscută fiind cea care adăpostește paraclisul Sfintei Ana, paraclis restaurat în 1897 de către starețul Kalinikos. Pe versanul opus se observă rămășițele apeductului hașmonean, dar și apeductul construit de turci, încă în stare de funcționare, furnizând apă de bună calitate beduinilor de aici și turmelor lor de capre, cămile și măgăruși. După cum se știe, la Qumram, în 1947, au fost descoperite mai multe vase de lut conținând valoroase pergamente și tot aici, în anul 1952, s-a găsit un sul de aramă pe care erau înscrise localizările a 64 de comori ascunse ale esenienilor care au  trăit aici în pustia denumită Wadi Kelt, astfel: La ieșirea pârâiașului din stâncă la Hozeva, sapă trei yarzi înspre zidul de susținere - acolo sunt ascunși 60 de talanți de argint și doi de aur (3 Q(umram) 15, VIII, 10-13). Dacă ar fi adevărat, ar fi atunci vorba de o imensă cantitate de aur și argint, fiindcă talantul era o măsură antică deosebit de mare. Talantul ( gr. talanton- greutate) era unitatea cea mai mare de masură a greutății, folosit pentru a cântări aur, argint, bronz ori fier. Talantul varia între 30 și 60 kilograme și era împărțit în 60 de mine de câte 50 de sicli fiecare. Au fost și unii căutători de aur și argint în această vale magică, dar nu au găsit nimic până acum, decât o stare de spirit care i-a îmbogățit sufletește, căci ce se poate compara cu împărăția lui Dumnezeu pe care au căutat-o și au gasit-o anahoreții din vechime și pe care o caută și alți monahi din zilele noastre?

Călugăr, de la  grecescul kalo gheros (bătrân frumos)

În pelerinajul nostru prin Țara Sfântă am întâlnit mulți călugări care ne-au impresionat prin sobrietatea, farmecul, bunăcuviința și aspectul lor plăcut, aducându-ne aminte că denumirea de călugăr provine din grecescul kalo (frumos) și  gheros (bătrân) adică, bătrân frumos. O frumusețe, în primul rând, spirituală, sufletească, derivată din credința nestrămutată în bunul Dumnezeu și care atrage și una corporală. Altminteri, multe dintre cuvintele care definesc monahismul și viețuirea în pustia Iudeii și în alte părți ale lumii creștine, inclusiv Muntele Athos, provin în mare parte din limba greacă, o limbă de mare cultură și în care a scris Sfântul apostol Pavel înălțătoarele sale Epistole. Monos înseamnă singur, de unde și derivatele sale, de monah, monahie, viață monastică, mânăstire, după cum cuvântul eremitos a dat cuvântul eremit, din isihastis, provine termenul de isihast, de sihăstrie.  În mod paradoxal, deși, prin însăși definiția sa, monahismul este total izolat de lume, totuși, în chip minunat, s-a simțit în același timp extrem de responsabil față societatea pe care aparent a abandonat-o și, nu de puține ori, monahismul, oriunde ar fi fost el, din pustia Egiptului, a Iudeii ori din Sfântul Munte Athos a reușit să contribuie prin superioritatea sa spirituală și religioasă la transformarea intelectuală și socială a valorilor lumii antice, dar și moderne și contemporane de azi. Există un farmec indicibil al pustiei, un loc de întâlnire al omului cu Dumnezeu, dar și un tărâm al luptei cu ispita diavolului din pustie. După botezul în apa Iordanului, Domnul Iisus postește în pustie și se confruntă cu ispitele diavolului și, numai după ce îl învinge, coboară la oameni să le propovăduiască sublima lui învățătură. După exemplul lui, anahoreții din pustie au dobândit de la preamilostivul Dumnezeu minunate daruri, precum al înainte-vederii, al putinței de a vindeca pe semenii lor aflați în suferințe, al levitației etc., lupta lor fiind dusă, după scrierile Sf. Pavel, împotriva începătoriilor, a stăpâniilor, a duhurilor răutății care sunt în văzduhuri. Există și o minunată cântare ortodoxă care premărește farmecul deșertului și care sună astfel: O! prefrumoasă pustie!/ Poftesc să te am de soție/ soție preiubită/ Sufletului meu dorită/ O! preafrumoasă pustie! Înfrânării ajutătoare/ Patimilor domolitoare/ O! preafrumoasă pustie/ Către umilință lesnicioasă/ Tuturora drăgostoasă/ O! preafrumoasă pustie !/ Celor ce vor să se mântuiscă/ Cu sărăcie să trăiască/ Deci, primește-mă pe mine/ Cel ce năzuiesc la tine/ O! preafrumoasă pustie/ Că iubită mi-ai fost mie/ Încă din copilărie/ Ca pruncul la a sa maică/ Când la pieptu-i se apleacă/ O! preafrumoasă pustie!/ Și cu brațele gătite/ Zice: Vino, preaiubite !/Așadară, tu, pe mine/ Îmbrățișează/mă la tine/ O! preafrumoasă pustie!

 Măgari cu nume de politicieni

 La ieșirea noastră din mânăstirea hozevită, suntem îmbiați de mai mulți beduini să ne transporte contra-cost până sus la tăpșanul de sus unde ne așteaptă autocarul cu șoferul arab Hameed. Când auzim de prețul de 20-25 de dolari, îi refuzăm politicos pe acești navigatori ai deșertului și începem să urcăm aproape pieptiș drumul destul de lung al întoarcerii. Observăm că de sus vin alți beduini care au  reușit performanța de a fi cărat pelerini până sus și care încep să ne îmbie stăruitor să renunțăm la amarnica trudă de a urca. Beduinii care au întâlnit de–a lungul anilor atâtea și atâtea grupuri de pelerini români, au început să o rupă binișor pe românește, ba chiar au botezat măgărușii lor cu nume de politicieni români, de la președinte de stat, până la miniștri și ministrese, spre hazul neascuns al pelerinilor. Interesul poartă fesul! Recursul la politică dă roade în pustia Hozevei! Pentru că pelerinii fac haz de necaz și sunt și câțiva care se declară de acord să încalece, în sfârșit, pe politicienii români! Dacă pe urcușul din pustiu intri în vorbă cu beduinul, ai dat de belea! Te urmează docil, lângă măgăruș, tocmindu-se întruna cu tine și mai scăzând din preț pe măsură ce urci. Toți se plâng că sunt săraci, că au familii numeroase, astfel că mereu canonesc măgarii cu suitul și coborâtul în nădejdea de a cumpăra o cămilă, o corabie a deșertului. Așa am pățit și eu: din curiozitate am intrat în vorbă cu un beduin care s-a ținut scai de mine și de fiul meu pe drumul de întoarcere. Beduinul a judecat bine, văzând că sunt nins pe cap și că respir din ce în ce mai greu pe căldură, ars de soarele nemilos și fără putință de a da de vreun petec de umbră în acest marș suitor și epuizant. În cele din urmă, am cedat, inima îmi bătea nebunește în piept și mi-am zis în sine că am făcut rău că nu am văzut Țara Sfântă pe vremea când eram mai tânăr și în putere. Învingător și răbduriu, beduinul a tras măgărușul alb lângă o ieșitură din stâncă și de acolo, ajutat de fiul meu Theodor, am încălecat pe măgărușul de care mi-a fost milă, având în vedere greutatea mea. Asinus asinum fricat!, mi-am zis, amintindu-mi de o butadă mereu spusă de magistrul meu de limba latină de la Beiuș: Măgariul pre măgariu scarpină! Am uitat să vă spun că la ieșirea din mânăstire o femeie corpolentă din alt grup de pelerini români mi-a destăinut faptul că în anii trecuți a fost refuzată de beduini să urce pe măgarii lor din cauza greutății sale de aproape 130 de kilograme! De atunci, femeia a slăbit, numai și numai de dragul Țării Sfinte pe care continuă să o viziteze pentru a se închina la locurile sfinte. Pe drumul de întoarcere, beduinul tânăr, mărunt și negricios, ars de soare, mi se plânge mereu că e foarte sărac și că are patru copii și că visul lui este de a cumpăra o cămilă să poată birui sărăcia. Îl întreb în engleză cât costă o cămilă și îmi răspunde că în jur de vreo 40.000 de dinari, adică în jur de 10.000 de dolari. Dar cât costă un măgar? - îl mai întreb eu. În jur de 1.000 de dolari, îmi răspunde el. Mi s-a făcut milă de beduin și am coborât cu toate protestele fiului meu. Am plătit 15 dolari și am mai adăugat de la mine 5 dolari și am văzut un beduin fericit care mi-a mulțumit cu mâna la inimă și apoi a luat măgărușul de căpăstru spre a coborî în vale să care alți pelerini români în vârstă. Cât despre mine ce să vă mai spun? Rămas fără mijloc de locomoție patrupedă, cu puțin efort și pauze mai multe, ajutat de fiul meu Theodor, am reușit să ajung la tăpșanul de sus, unde ne aștepta autocarul. Ne-am oprit la o tarabă unde am băut cea mai grozavă și bună băutură din lume la ora aceea: un suc de rodii la fel de bine venit în pustia încinsă precum un nectar al zeilor!

 (va urma)