Pe data de 19 iunie 2016, în insula Creta, se crede că va avea loc unul din cele mai importante evenimente religioase din ultimele l3 secole şi anume Sfântul şi Marele Sinod al Bisericilor ortodoxe din întreaga lume. 

 

Stareţul Dionisie de la Sihăstria Colciu din Sfântul Munte Athos a fost   de părere că „vor veni vremuri grele, cu schimbări mari. Acum oamenii vor să facă cu desăvârşire ortodoxia după patimile lor. Adică patimile să fie libere (drepturile omului). Aceasta e cea mai vicleană născocire a satanei ca să-i stăpânească pe oameni, adică  să dea prin lege ocrotirea patimilor” (apud  Familia ortodoxă, iunie 2016, p.52). Îmi aduc aminte că  înainte de a ajunge să înnoptăm la sihăstria Colciu, mai aveam de vizitat în  6 octombrie 2015,  doar două  mânăstiri athonite Dochiariu şi Vatopedu, umblând pe Sfântul Munte din aproape în aproape de aşezământ monahicesc. O trupă amestecată de oameni diferiţi, dar unită în acelaşi demers emoţionant religios, dar  şi  raţional- cognitiv, venind din lumea  din afară - kosmikoi, cum  se spune aici, total osebită de lumea dinlăuntru a monahilor, numită  monahoi. Îmi imaginez că aşa cum umblăm noi pe Sfântul Munte Athos, alţi  pelerini se duc spre Lourdes în Franţa, spre Santiago de Compostella în Spania, Fatima în Portugalia, Knock în Irlanda, Banneux şi Beauraing în Belgia, Medjugorie în Bosnia-Herţegovina, Czestchova în Polonia şi în alte locuri de pelerinaj din întreaga lume... Ce caută pelerinii? Să se apropie de cele sfinte, să se roage, să se smulgă o clipă din marasmul vieţii lor de  zi cu zi, să  caute o patrie cerească spre care să se îndrepte şi să tindă mereu sufletele lor ca după paradisul cel pierdut prin păcatul originar... Pe ferry-boat-ul care ne-a adus pe ţărm am auzit pe greci că se duc to Hagion Oros, adică la Sfântul Munte, iar aici am aflat că monahii denumesc mica lor republică athonită drept grădina Maicii Domnului sau grădina Fecioarei.

Cu fiecare vizită la mânăstiri, legăturile noastre se întăresc. Preoţi şi mireni se împărtăşesc sui generis, povestind fără istov însemnate  episoade din vieţile lor spre a trage aici cuvenitele învăţături morale şi cu îndemnuri spre cuvenita îndreptare. Cred că un pelerinaj este şi un fel de forjă care încălzeşte sufletele protagoniştilor, sudându-le într-un chip neaşteptat, dar deosebit de trainic. Oameni care până ieri nu se cunoşteau absolut deloc, acum vorbesc degajat, deschis, sincer, ca nişte fraţi ai unei fericite întâmplări care i-a urcat într-o bună dimineaţă de octombrie pe  aceeaşi arcă spre mântuirea mult visată. De aceea nu ne mai pasă că urmăm acelaşi tipikon strict de lecturare afierosit de un alt tânăr preot  asupra aşezământului spre care ne îndreptăm:

„Prima  mânăstire ce se găseşte pe malul mării venind dinspre Ouranopolis, în partea de sud –vest a peninsulei Athonului, Mânăstirea Dochiariu, este închinată Sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil. După tradiţie, ea a fost înfiinţată de un ucenic al Sfântului Atanasie Athonitul, numit Eftimie, pe la sfârşitul secolului al X-lea. Acest cuvios Eftimie a fost dochiaris în Mânăstirea Lavra, adică răspunzător cu untdelemnul şi cu celelalte alimente ale mânăstirii. De aceea şi mânăstirea înfiinţată de el şi-a luat numele de Dochiariu...”

Caut să-mi notez  cuvântul nou auzit dochiaris în mica mea agendă şi domnul Abrudan se miră de obiceiul meu de a-mi nota cuvintele sau expresiile  auzite în decursul călătoriei. Ii explic că un reporter  era imaginat de către un pictor expresionist ca fiind înarmat din cap până-n picioare cu ustensile de scris, şters, aparat de filmat, înregistrat, cu lupă de mărit obiecte minuscule sau cu binoclu sau ochean atoatevăzător etc. dar  eu, din păcate, nu am decât un carneţel şi un pix, iar cu telefonul mobil mai fac din când în când câte o fotografie.  Un stăpân  de cotidian cu apucături de mogul,  te-ar  da afară, fără nici o îndoială, îmi şopteşte unul dintre călători. Îl asigur că nu este tocmai aşa, că dacă nu deţin o cameră de luat vederi, am în schimb o mică bibliotecă în cap şi din când în când deschid cartea nevăzută a memoriei având drept motto maxima învăţată de la magistrul meu profesor de limba latină Teodor Rif de la vechiul şi marele liceu de la Beiuş: Male parta cito dilabuntur memoriae (Cunoştinţele rău însuşite dispar repede din memorie).  

Deci, am scris în jurnalul meu de pe Muntele Athos că dochiaris, înseamnă acel om responsabil cu merindea şi cu toate cele ale gurii.  Dar din limba greacă provin unele din cuvintele cele mai cunoscute în lume, precum Biblia (cartea cărţilor), Evanghelia  din  cuvântul Evanghelion (vestea cea bună), Hristos (Cel Uns), theodicee (dreptatea lui Dumnezeu – Theos - Dumnezeu, Dike - Dreptate), theofanie - apariţie a lui Dumnezeu,  dogmă –teoremă, exegeză-  explicaţie a  Sfintelor scrieri, apostol din  apostolos – trimis, apocalipsă din apokalypsis (revelaţie), diacon – slujitor, martiri – martori, parabolă - formă de naraţiune specific pentru explicarea învăţăturilor lui Iisus, stavros (Sfânta Cruce), Pneuma (Sfântul Duh), alături de alte cuvine nu mai puţin însemnate precum gnoză din gnosis - cunoaştere, filosofie (iubitor de înţelepciune), profet (vorbitor), sinagogă (adunare laolaltă), diaspora - împrăştiere, serafim (înger cu şase aripi),  canon - standard, normă de credinţă, apocrif  (lucru ascuns), zeloţi - entuziaşti ş.a.m.d.

Dar dacă ne-am gândi câte îndeletniciri  provin din limba greacă ne-am mira încă îndestul. Ştim cu toţii că epoca de vârf a influenţei limbii greceşti a avut loc la noi în epoca fanariotă între anii l711 şi 1821, mai ales în Muntenia şi Moldova.

Personajul Nae Ipingescu este ipistatul lui Caragiale, denumire ce provine de la grecescul epistat care înseamnă intendent. Tot patru epistaţi de la patru mânăstiri - Marea Lavră, Dochiariu, Xenofont şi Esfigmenu, ne-au semnat nouă diamonitirioanele - paşapoartele pentru intrarea în Sfântul Munte. În viaţa bisericească auzim vorbindu-se despre epitrop, care este tot cuvânt grecesc însemnând împuternicit, diata înseamnă testament pe greceşte, iar traducătorii români au folosit Diata cea Mare şi Diata cea Mică când au tălmăcit sfâşietoarele poeme ale lui Francois Villon. Vorbim despre protipendadă, care înseamnă marea boierime, pe care o întâlnim actualmente şi în România, dar fără cultura strălucită şi patriotismul luminat  al celei care a făurit unirea Principatelor Române şi a cucerit independenţa României la l877, ipochimen inseamnă persoană, simandicos se traduce prin important, cartofor este jucătorul de cărţi, arghirofilia este iubirea de bani, ifos este aroganţă, la care mai adăugăm cuvintele chelar, despot, grămătic, logofăt, catastif, catarg, stihie, zodie, scandal, toate lângă alţi termeni provenind din greacă precum  a se plictisi, a se fandosi, a se sinchisi, anaghie, dihonie, orfan, anost, nostim, poliloghie, a catadicsi, a silabisi, logos (discurs) acrostih, gangrenă, tifos, nevricale, istericale, a se molipsi, mamoş, zaharicale, ţâr, scrumbie, prosop, misit, lefter, calapod, mistrie, igrasie, noimă, pronie, alandala, anapoda  etc. Dar nu trebuie să uităm, mai întâi şi mai întâi că ne aflăm în Agion Oros (Sfântul Munte) şi că Evanghelia pe care o auzim la mânăstiri  este cuvânt grecesc ce înseamnă Vestea cea bună. O veste bună ne dă chiar la timp şi şoferul Vasile din Suceava care ne anunţă că peste câteva minute ajungem la mânăstirea Dochiariu.

Când vizitezi mânăstire după mânăstire, nu apuci să mai desluşeşti bine osebirile, fiind toate clădite aproape după acelaşi tipikon bizantin. Singurele diferenţieri le-ar putea face istoricul naşterii acestora, aşezarea geografică şi sfintele icoane care îndumnezeiesc aşezământul monahal. Aici aflam o poveste ca într-un film de aventuri sau film cu haiduci în care haiducii nu au fost nimeni alţii... decât sfinţii părinţi  de aici care pe timpuri au aflat o comoară, aruncând în Marea Egee pe descoperitorul acesteia, un tânăr ce lucra într-o grădină mai îndepărtată a  mânăstirii. Acesta, după ce a aflat un cazan de aramă îngropat în pământ şi plin de aur s-a dus la stareţul Neofit al mânăstirii, cerându-i ajutoare pentru a căra aurul la adăpost. Stareţul   a ales trei călugări  ce păreau mai evlavioşi şi destul de vânjoşi şi   care să-l ajute pe descoperitorul comorii. Dar pe când se întorceau cu corabia spre mânăstire, necuratul a luat minţile monahilor care, ispitiţi de duhul malefic al înavuţirii peste noapte, au legat un pietroi de gâtul tânărului şi l-au aruncat peste bord. Acesta a strigat după ajutorul sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil, iar aceştia au sărit de îndată în ajutorul lui, salvându-l de la o  moarte sigură şi l-au dus înauntrul bisericii unde tânărul a şi adormit. Cei trei muşchetari ai răului şi crimei au împărţit apoi aurul între ei şi fiecare şi-a ascuns partea sa de  pradă în afara sfintelor ziduri, ei rămânând la arsanaua (portul) mânăstirii. Noaptea, înaintea sfintei utrenii, paracliserul s-a dus în bserică să aprindă candelele şi s-a speriat, zărindu-l acolo pe tânăr. S-a dus în fugă la stareţ care a venit să-l vadă pe tânărul grădinar care le-a povestit că descoperise o comoară, dar că cei trei călugări trimişi să-l ajute, l-au asvârlit în apă cu pietroiul legat de grumaz. Stareţul l-a îndemnat să rămână în biserică şi i-a adus pe cei trei  monahi să-l vadă pe tânăr. Călugării au rămas încremeniţi de uimire... Stareţul i-a silit să spună tot ce s-a întâmplat, i-a somat să aducă la mânăstire aurul  descoperit de tânăr, iar pe ei i-a alungat din locul acela. Tânărul a devenit monah, iar  călugării aşezământului au pictat biserica şi au închinat-o sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil. Tot aceştia s-au înfăţişat în vis călugărului Teodul, indicându-i unde să sape pentru a afla un izvor cu aghiasmă pentru mânăstire care vindecă multe boale pentru cei care beau cu credinţă din ea.

Dar  punctul de atracţie al mânăstirii este icoana denumita pe greceşte  Gorgoepicusa, adică Grabnic ascultătoarea, o icoană a Maicii Domnului pictată direct pe perete. Se spune că un om pe nume Nil, ce trebăluia pe la trapeză (bucătăria) mânăstirii, mereu avea obiceiul să –şi lumineze drumul cu o torţă aprinsă, dar trecea cu facla şi prin faţa icoanei Maicii Domnului, afumând-o. Azi aşa, mâine tot aşa, până când Precurata Fecioară şi-a pierdut răbdarea, spunându-i să nu mai treacă pe acolo cu torţa lui urât mirositoare şi care scotea fum înecăcios. Dar acest Nil nu a luat deloc aminte la avertismentul  Maicii Domnului şi continua nestingherit să umble cu torţa aprinsă şi  fumegătoare prin trapeză şi apoi iar prin faţa icoanei. Atunci Maica Domnului i-a spus cu asprime: Călugăr nevrednic de acest nume, oare mai continui să-mi afumi chipul? şi odată cu aceste cuvinte a orbit pe monahul  încăpăţânat în  prostul lui obicei. După ce a orbit, bietul călugăr s-a căit mult, s-a rugat la Maica Domnului să facă bine să-i ierte necuviinţa. Fecioara Maria l-a iertat şi i-a spus că ea este ocrotitoarea mânăstirii şi că toţi cei ce au nevoie grabnică de ajutor să se roage la icoană pentru a primi milă cerească şi apoi i-a spus că acea icoană a Ei să de numească de acum încolo Gorgoepicusa, adică Grabnic ajutătoarea... După aceste cuvinte dumnezeieşti, călugărul orbit şi-a recăpătat vederea, mulţumindu-i şi slăvind-o pe Precurata Stăpână a inimilor oamenilor. În faţa acestei icoane se cântă în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului...

Am mai aflat că aici, prin secolul al XVI–lea un preot pe nume Gheorghe din oraşul Adrianopol s-a vindecat bând din izvorul cu agheasmă al mânăstirii. El s-a întors în locul unde s-a vindecat şi a devenit monah, iar averea toată a dăruit-o mânăstirii care trecea pe atunci prin momente foarte grele de sărăcie şi asuprire. Iar domnul nostru moldovean Alexandru Lăpuşneanu, eroul cunoscutei nuvele, a răscumpărat moşiile mânăstirii care fuseseră confiscate de către osmanlâi şi a rezidit biserica ce fusese distrusă de un mare cutremur, drept  pentru care am putut admira portretele domnului, ale doamnei sale Ruxandra şi ale fiilor lor pe peretele din dreapta al bisericii. Lăpuşneanu nu a fost singurul domn care a ajutat pe greci. Cu grijă faţă de  mânăstire s-au dovedit şi domnii Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Radu Paisie, Bogdan al III-lea, Alexandru Ilieş, Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino. Călugării ne-au spus că aici se află şi o bucată de piatră din Golgota, o parte din piatra agăţată de gâtul tânărului descoperitor al comorii, o parte a capului Sfântului Ioan Botezătorul şi multe alte părticele din sfinte moaşte...

Încetul cu încetul coboară mătăniile albastre şi reci ale umbrelor  înserării peste Sfântul Munte Athos... Ne grăbim spre ultima mânăstire pe care o vom mai vedea azi pe nume Vatopedu, după care ne vom duce la  româneasca sihăstrie Colciu unde vom dormi. Aşa credem noi...  Este o iluzie dulce  gândul că ne vom odihni. Pentru că nu  ne vom odihni  deloc la  schitul Colciu... Şi veţi vedea de ce...