Despre împietrirea fetei care a dansat cu icoana sfântului Nicolae în postul Crăciunului

Medicii, chemaţi pe atunci, de urgenţă, de către regimul lui Hrușciov la komsomolista împietrită din Kuibîșev au rămas fără replică. Nu au putut să dea absolut nici un răspuns, era peste puterea lor de înţelegere, nici unul dintre ei nu a mai văzut şi nici nu a mai auzit aşa ceva. Fata era împietrită, acele de seringă nu o străpungeau, dar inima îi bătea încet, încet... Şi ceea ce îi făcea să înnebunească, pur şi simplu, era faptul că nici cele mai groase și puternice ace de seringă nu puteau să pătrundă în trupul încremenit al fetei cu icoana în braţe  pentru a-i putea administra medicamentele! Împietrirea fizică bruscă şi ireversibilă, „supranaturală” a Zoiei a durat vreme de patru luni, timp  în care comuniştii, aflaţi la putere în Kremlinul moscovit, s-au străduit a tăinui minunea pe cât le-a fost şi lor posibil. După această revelaţie de pe malul Volgăi a fost turnat şi un film tulburător, numit "Minunea" (în limba rusă, "Ciudo"), al regizorului  rus Alexandru Proshkin, mult mai târziu, în anul 2009. Dar ca un făcut, o nouă minune s-a petrecut în timpul filmărilor peliculei: regizorul nostru  Proskin, cam nedus la biserică, s-a căit, s-a împărtăşit, a făcut tot ce este necesar pentru a primi taina sfântului botez şi pentru a intra în rândurile credincioşilor din Biserica Ortodoxă.

Cred că întâmplarea de pe Volga este o ilustrare vie a Scripturii: "Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera" (Galateni 6, 7). O fi Sfântul Nicolae blând și cu sacul plin de bunătăți, dar fata care a luat icoana lui de pe perete ca să danseze în postul Crăciunului în Kuibîșev și-a primit mustrarea meritată. Dar să revenim şi la alte amănunte tulburătoare. Sora asistentei de pe salvare a mărturisit pe atunci, zicând: "Sora mea a ajuns acasă foarte tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor  întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecţii, însă a fost imposibil. Era ca şi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră - acele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşul vorbea despre acest eveniment."

Vestea despre minunea din Kuibîşev s-a răspândit cu viteza luminii rachetelor SOIUZ ce se fabricau aici. Simţindu-se încolţite sub presiunea maselor populare, autorităţile locale comuniste au recunoscut faptul că nu pot explica "în mod  ştiinţific" evenimentul şi starea nemaivăzută în care se afla Zoia, motiv pentru care au adoptat tactica muşamalizării evenimentului, până într-atât încât au desfiinţat  staţia de autobuz din faţa casei unde s-a întâmplat minunea. Degeaba însă! Oamenii veneau pe jos, din urbe, sau chiar de la mari depărtări, străzile din Kuibîşev s-au umplut de credincioşi. Miliţienii nu au mai putut birui valul de omenire ce tot creştea la zidurile Kuibîşevului…

Într-un  articol publicat chiar în revista "Voljskaia Kommuna" din data de 24 ianuarie 1956, se făcea vorbire despre nemaiauzita minune şi despre ţipetele disperate şi înfiorătoare ce se auzeau, din când în când, dinspre trupul împietrit al fetei. A venit şi rândul marilor profesori  atei, sosiţi taman de la Moscova să lămurească misterul care a năucit toată Rusia sovietică. Ignoranţii cu titluri găunoase au aflat ceva care să dea bine la autorităţi şi public: anume că fata suferă de o formă necunoscută şi periculoasă de… tetanos! Însă stindardul mincinos ridicat întru lămurirea norodului nu a ţinut mult, ci s-a prăbuşit: nu exista în lume o boală care să facă trupul rigid precum o piatră, dar, totuşi, inima să bată şi ce anume dă putere unui trup omenesc să stea vreme de patru luni în picioare şi să nu se prăbuşească la un moment dat!? Oamenii - de toate categoriile sociale - au început să revină la cele vechi şi sfinte de dinaintea epocii bolşevice,  să ţină cu credinţă  posturile şi să nu mai ia parte la reuniunile dansante şi la manifestările organizate de puterea Sovietelor în plină sărbătoare a Crăciunului ori a  Sfintelor Paşti, tocmai pentru a şterge din amintire atmosfera sacră, religioasă, dătătoare de credinţă şi putere de altădată. Puşi în faţa acestei situaţii ce se agrava din zi în zi, Kremlinul a îngăduit unor preoţi să vină la faţa locului. Primul a fost ieromonahul Serafim Tiapocikin, de la Sihastria Glinsk. Părintele a făcut sfeştanie casei, iar icoanei I s-a citit o rugăciune de sfinţire.  Dar o simplă sfeştanie nu a ajutat aproape cu nimic, fata nu s-a urnit din loc. Împietrirea fetei păcătoase trebuia învinsă cu putere de mai de sus. Obligat de  autorităţi să mintă în ceea ce priveşte această mare minune, părintele onest, spre cinstea lui, nu a făcut-o. Rebelul a fost imediat trimis într-un lagăr. Nu după multă vreme, în casa chefului în vremea postului Crăciunului, a fost adus chiar mitropolitul cu numele de Nicolae. Acesta s-a aşezat lânga Zoia cea împietrită şi a citit tot Paraclisul Sfântului Nicolae. Dar nici de această dată, fetei nu i s-a ridicat pedeapsa divină. În cele din urma, se spune că a fost chemat însuşi  patriarhul Alexie I care a spus cu convingere: "Cel ce a pedepsit-o acela o va şi milui!"

Se relatează în istorisirea localnicilor cum într-o zi de sâmbătă, în ajunul Bunei Vestiri, în cea de-a treia săptămână a Postului Paştilor anului 1956, un bătrân cu barba albă s-a apropiat de miliţienii care păzeau casa şi i-a rugat să-l lase să intre la fata împietrită. Nu i s-a îngăduit acest lucru. Bătrânul a venit şi a doua zi. În sărbătoarea  Bunei Vestiri,  pe când miliţienii plecaseră pentru câteva momente din faţa casei, bătranul a intrat la Zoia cea încremenită. Întorşi în faţa casei, miliţienii au auzit din interior cuvintele bătrânului, adresate cu mare imputare fetei necugetate: "Aşadar, ai obosit de atâta stat în picioare?" Intrând speriaţi în casă, pentru că ei nu ştiau cine i-a păcălit, miliţienii paznici nu au mai găsit acolo pe nimeni…

Secvenţă din filmul rusesc Minunea (Ciudo) despre fata împietrită cu icoana Sfântului Nicolae în braţe 

Abia în ziua de 23 aprilie 1956 (6 mai 1956, după calendarul nou), când se prăznuia marea sărbătoare a Învierii, a Sfintelor Paşti în Rusia  a înviat şi Zoia. Ea a revenit la viaţă. După o încremenire ce a durat aproape patru luni (128 de zile), vreme în care această fată nu a mâncat, nu a băut şi nu a şezut, ea a început a se mişca şi a vorbi ca mai înainte. Ce a zis Zoia, atunci când ea a putut să se mişte? Curgându-i lacrimi în şiroaie fierbinţi, fosta comsomolistă pocăită amarnic, striga în gura mare: "Lumea moare din pricina păcatelor! Rugaţi-vă, aveţi credinţă!" Apoi, ea a dezvăluit tuturor celor care au văzut-o că bătrânul care a chemat-o la viaţă în ziua de Paşti a fost Sfântul Nicolae, cel din icoană. Ce s-a mai întâmplat cu Zoia cea împietrită, apoi readusă la viaţă, prin milosârdia Sfântului Nicolae, ce s-a mai întâmplat cu Zoia "cea de piatră"?

Unii spun că fata a adormit întru Domnul la numai câteva zile după revenirea sa la viaţă. Alţii cred însă că fata care a făcut de ruşine comunismul ateu rusesc şi de aiurea a fost internată într-un spital de nebuni, unde a murit neştiută de nimeni. Sunt însă şi oameni din Rusia care susţin că fata s-a călugărit şi a vieţuit într-o mânăstire şi că apoi, murind, a fost îngropată undeva în Lavra Sfânta Treime a Sfântului Serghie. Istoria presei relatează şi alte mărturii tulburătoare despre această minune. De pildă, în ziarul "Komsomolskaia pravda", un articol  glăsuia astfel: "Mulți credincioși din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova: În acele zile am fost de doua ori în casa Zoiei, își amintește Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de milițieni. Am hotărât să-l întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un milițian tânăr, care tocmai ieșea pe poartă. L-am ajuns din urmă și l-am întrebat: "Spuneți-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?" El a răspuns: "Mă întrebi exact ca și soția mea, însă eu nu-ți voi spune nimic, ci mai bine privește singură." El și-a scos de pe cap chipiul și mi-a arătat părul albit: "Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat și ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai ști cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!"

Părintele Vitali Kalașnikov, paroh al Bisericii Sfânta Sofia, își amintește: "Mătușa mamei mele, Anna Pavlovna Kalașnikova, în 1956, lucra în calitate de medic la Salvare, în Kuibîșev. În acea zi, dimineața, ea a venit la noi și ne-a spus: "Voi dormiți, dar orașul e demult în picioare!" și ne-a povestit despre tânăra încremenită. Ne-a mai spus că, deși semnase să nu spună nimănui nimic, în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse și icoana Sfântului Nicolae în brațele ei. Încercase să-i facă o injecție, însa toate acele se rupseseră. Toți am rămas zguduiți de cele povestite. A. P. Kalașnikova a lucrat la Salvare înca mulți ani. S-a stins din viață în anul 1996. Eu m-am preoțit înainte de moartea ei. Mai sunt în viata și azi cei cărora le-a povestit ea despre Zoia în acea dimineață."

(Va urma)