Se spune, potrivit istoricului Vitruvius, că un anume Dinocrates din insula Rhodos, architect şi urbanist greco-macedonean din secolul al IV-lea î.Ch., arhitectul oraşului Alexandria, urbe fondată de Alexandru Macedon, a avut o idee aproape nebunească. Pentru a o pune în aplicare, el trebuia să ajungă neapărat la tron. Atunci s-a folosit de un şiretlic ingenios pentru a obţine audienţa mult visată la marele rege, după ce a încercat în zadar să ajungă la curtea sa, în baza unor scrisori de recomandare. Nereuşind cu epistolele, el s-a deghizat în cunoscutul erou Heracles, ungându-şi trupul cu ulei, acoperindu-şi umărul stâng cu pielea unui leu şi înarmat cu o măciucă uriaşă. Numai aşa a fost remarcat de către temutul Alexandru Macedon. Ajuns în faţa regelui, Heracles şi-a declinat identitatea şi profesiunea de architect, propunându-i acea idee aproape nebunească. Adică un proiect urbanistic extraordinar de dimensiuni ciclopice: acela de a ciopli întreg vârful Athonului din Muntele Athos pentru a obţine o statuie imensă în care biruitorul atâtor seminţii din Asia să ţină în mâna stângă macheta unui oraş elen, iar din mâna dreaptă să-i curgă cascada unui curs abundent de apă.

 

Proiectul architectonic imaginat de Deinocrates pentru  Alexandru Macedon  în Muntele Athos

 Dar Alexandru Macedon, spre cinstea lui, ca un adevarat pre-creştin, a refuzat imensa măgulire propusă de către lingăul arhitect. Un respect deosebit faţă de acest munte sfânt l-au avut nu numai anticii, ci şi turcii. Tesalonikul a căzut în anul 1430, iar Constantinopolul în 1453. Musulmanii au văzut şi au cinstit asceza fizică şi morală a monahilor, devoţiunea totală faţă de bunul Dumnezeu, astfel că în firmanele tuturor sultanilor Muntele Athos era supranumit ţara unde, noapte şi zi, este binecuvântat numele lui Dumnezeu şi că ţinutul ce se prelungea adânc în apele Egeii era cunoscut drept refugiul sărmanilor şi străinilor. Care, vrând-nevrând, trebuiau să înveţe limba cea mai răspândită în Antichitate: din Hellada până pe ţărmurile Mediteranei, în Sicilia, Italia meridională, sudul Galiei şi al Spaniei, coastele Traciei şi Pontului Euxin.

Hălăduim într-un grup neobicinuit, animat pe străzile pietruite ale urbei Kareya - capitala (protevousa) Sfântului Munte. Scurtul răstimp pe care îl avem la îndemână înainte de a vizita viitoarea mânăstire îl folosim încercând să învăţăm şi noi, pelerinii bihoreni, câte ceva din vechea şi culta limbă (glosa) greacă. Suntem xenos, un termen grecesc ce înseamnă străin, dar care se foloseşte, paradoxal, şi pentru… oaspete. Suntem, deci şi străini, dar şi oaspeţi! Interesant lucru. Ştim acum, de asemenea, după ce am petrecut ceva vreme în Sfântul Munte despre confuzia pe care o fac străinii când vin pentru prima oară în Grecia între Da şi Nu. Afirmaţia noastră Da, căreia îi corespunde în limba greacă expresia Ne, este urmată de un gest aferent al înclinării capului în jos, încât, ca român, eşti înclinat să crezi că acel ne este nu.  Dar el este da. Pentru negaţia noastră Nu, grecii folosesc termenul Ohi, dar pentru a exprima această negaţie, grecii clatină capul stânga-dreapta, încât românii sunt înclinaţi să creadă că spun  da… Tot aşa, se crede că termenul din limba română ticălos s-a născut în împrejurarea când perceptorii domnilor fanarioţi de la Iaşi şi Bucureşti, trimişi să strângă birurile, văzând frumuseţile şi verdeaţa Ţărilor Române în contrast cu stâncoasele şi secile ţinuturi greceşti, au exclamat: Tii, kalos!, adică: Ce frumos! Iar poporenii noştri, siliţi să plătească într-una biruri şi dajdii, la Constantinopolul turcilor, exclamau cu obidă: Iar vin peste noi, ticăloşii, strângătorii de biruri!

Greceşte fără profesor…

Aici am învăţat primele cuvinte greceşti precum Kalimera (Bună dimineaţa), Kalispera (Bună seara), Kalinihta (Noapte bună), Kirie (Domnule), Kiria (Doamnă), Parakalo (Vă rog), Efharisto (Mulţumesc), Poli kala (Foarte bine), Parakalo (Vă rog), Ti kanis? (Ce faci?). Comic a fost episodul în care un grec repeta mereu Me lene, me lene…, iar noi am priceput că… i-e lene, fără să ştim că expresia Me lene în limba greacă înseamnă Mă numesc… La masă trebuie să ne spunem reciproc Kali orexi! adică Poftă bună!, în librăriile cu cărţi şi odoare sfinte trebuie să întrebăm Poso kani? Cât costă?, pentru că astăzi (simera) poate fi mai ieftin decât mâine (avrio). Am reţinut că pe greceşte unui port nu i se spune numai arsana, cum sunt porturile mici ale mânăstirilor, ci i se mai spune foarte poetic: to limani, adică aproape identic cu cuvântul liman din limba română. Am găsit apoi, uimitor, că multe cuvinte greceşti aproape că se identifică cu cuvintele sau înţelesul lor din limba română: dromos este drum, numero este număr, terapia pe greceşte înseamnă tratament, iar farmaco înseamnă medicament, zahari este zahăr, piperi este piper, palto este palton, kustumi este costum, pandeloni înseamnă pantaloni, sakaki este sacou, pukamiso este camasa, fustani este rochie, paputsia înseamnă pantofi, bluza este tot bluză, fusta tot fustă, maio înseamnă costum de baie, roba este halatul de baie, sandalia înseamnă sandale, pandofles înseamnă papuci de casă, tzanta este geantă, sacoşă, skala înseamnă scară, saloni este salon, living, balconi este balcon, valitsa este valiză, porta este poartă, servitoros înseamnă ospătar, cafeteria este cafenea, magazi înseamnă magazine, kilo este kilogram, dispnia este dispnee, emoraghia înseamnă hemoragie, sângerare, diaria este diaree, alerghia este alergie, hipotasi este hipotensiune, iar hipertasi este hipertensiune, trauma înseamnă leziune, rănire etc.

Dacă am fi fost de Sfintele Paşti aici, ar fi trebuit să spunem Hristos anesti! (Hristos a înviat!) sau, după caz, Alithos anesti! (Adevărat a înviat!). Dacă veniţi de Anul Nou în Sfântul Munte Athos, trebuie să spuneţi numaidecât: Hronia pola! (La Mulţi Ani!). Iar prescurtarea din corespondenţă IMM înseamnă Iera Megisti Moni, adică Sfânta Mare Mănăstire.

… La o astfel de IMM, Iera Megisti Moni, ne conduce acum monahul nostru  îndrumător: Mânăstirea Pantocrator. Ne înşirăm cuminţi şi în pas întins spre mânăstire şi, dintr-o dată, simt, cu nesaţ, cum aş dori să văd din nou Marea cea Albastră. Cu paşii târşiţi atâta vreme prin praful drumului, asudat şi ostenit, simt imperios că trebuie să văd iar Marea… Simpla ei vedere m-ar curăţa sufleteşte, dar parcă şi trupeşte. Şi dintr-o dată, după mai multe suişuri şi coborâşuri, după un pâlc de arbori, dintr-o dată văd iar minunea albastră zisă Egeea, ca un paradis care ne aşteaptă pe toţi pelerinii, ca un cer pogorât pe pământ. Acum înţeleg pe deplin exclamaţia aceea care a străbătut veacurile până la noi: Thalassa! Thalassa! (Marea, Marea!).

Acest mare strigăt de bucurie a izbucnit din piepturile a zece mii de mercenari greci în solda lui Cyrus cel Tânăr, plecaţi în expediţie prin nisipurile Persiei împotriva lui Artaxerxes al II-lea. Episodul este relatat de istoricul Xenofon în lucrarea sa Anabasis (care înseamnă a înainta de la ţărm spre interior). După bătălia de la Cunaxa (401 î.Hr.) a început cumplitul calvar al retragerii celor zece mii de mercenari greci de lângă malurile fluviului Tigru spre Pontus Euxin (Marea Neagră). Deci, acum avea loc mişcarea inversă, adică a înainta din interiorul uscatului spre ţărm… Nu mai puţin de un an şi jumătate au hălăduit grecii-popor-par excelentia!-  de navigatori - prin pustiuri şi ţinuturi duşmănoase, conduse de satrapi persani nemiloşi. Când credeau cu toţii că nu mai e nici o speranţă, urcând cu ultimele eforturi pe muntele numit Teches (azi Deveboynu Tepe), la aproximativ treizeci de mile sud de Trapezunt (azi Trabzon în Turcia), un strigăt asurzitor a pornit din zece mii de piepturi de războinici: Thalassa! Thalassa! (Marea! Marea!) Când grecii din antichitate ajungeau la Mare, ei adăstau la propria lor casă, pentru că ţărmurile mărilor înconjurătoare Helladei erau în mare parte colonizate de aceşti cetăţeni ai Mării. De aceea în Italia de sud se vorbea abitir limba greacă! 

Prima dată văd şi eu Thalassa cea albastră după un pâlc de frunzişuri şi abia mai apoi Sfânta Mânăstire Pantocrator. Mânăstirea este ca un degetar uriaş pe vârful unui deget stâncos ce împunge apa Mării Egee în partea de nord vest a Sfântului Munte. Sfântul lăcaş este închinat Schimbării la Față a Mântuitorului.

Mânăstirea Pantocrator din Sfântul Munte Athos

Mânăstirea a fost ctitorită de doi mari conducători de oşti bizantine, pe nume  Alexie și Ioan care, părăsind lumea cea deşartă, au venit în Sfântul Munte, îmbrățișând cu eroism viața monahală, fiind încurajaţi şi chiar ajutați de o rudă de-a lor, ajunsă la suprema dignitate, Ioan al V-lea Paleologul, împăratul Bizanțului. Mai târziu, spre lauda și vecinica lor pomenire creştinescă, mulți domnitori români au ajutat de-a lungul vremurilor și această mănăstire, la fel cum au făcut cu altele, precum Neagoe Basarab, marele logofăt al Moldovei Gavril Trotușanu, Alexandru Iliaș, Constantin Brâncoveanu.

Îmbătrânind de bună voie pentru a salva un suflet de om…

În această mănăstire aflăm că se află o icoană mai deosebită a Maicii Domnului făcătoare de minuni numită Gherontisa (Stareța). Se spune că, atunci când a fost pictată, era de o frumusețe îngerească, fiind foarte luminată la chip, nu după cum arată acum în zilele noastre. S-a spus că icoana și-a schimbat înfățișarea pentru că un tânăr diacon, pe când slujea și ajungea să cădelniţeze lângă icoana Maicii Domnului, se smintea de marea ei frumusețe și era tulburat de gânduri. Atunci, Preaînţeleapta şi Preabuna Maică a Domnului, pentru a nu fi frumosul ei chip pricină de sminteală de minte tinerească, și-a schimbat deodată fața, arătând mai întunecată și mai îmbătrânită, precum se vede ea acum. Icoana o înfățișează pe Maica Domnului în întregime și este îmbrăcată în argint. O tânără nespus de frumoasă care să îmbătrânească de bună voie, numai pentru a salva un biet suflet de om de la pierzanie… Mă întreb care fată frumoasă din lumea asta ar mai accepta aşa ceva astăzi în dauna frumuseţii ei… Să accepţi cu seninătate să îmbătrâneşti dintr-o dată, să nu se piardă un suflet de om în focurile gheenei… Icoana Fecioarei celei neasemuite se află în fața catapetesmei, la iconostasul din stânga. Până să fie așezată aici, icoana a fost în Sfântul Altar. La această icoană se fac foarte multe minuni, fiind mângâierea statornică și ocrotirea de sus a părinților din mănăstire.

Aflăm de la părintele îndrumător că pe pământurile  mănăstirii Pantocrator se află câteva chilii românești, în zona numită Kapsala, dar deocamdată, nu putem să ne ducem acolo, fiind timpul foarte scurt şi neavând binecuvântare de la superiorii trudnicilor de acolo.

În sfânta mânăstire Pantocrator s-au nevoit foarte mulți sfinți, printre care: Sfântul Cuvios Teofil, Cuviosul Teona Ierarhul, Izvorâtorul de mir, Sfântul Cuvios Vasile, precum și Sfântul ucenic care a vorbit cu Sfântul Arhanghel Gavriil și a fost învățat de acesta cuvioasa şi înălţătoarea cântare Axion Estin  (Cuvine-se cu adevărat)...

În Mănăstirea Pantocrator vieţuiesc aproximativ 25 de monahi, iar pe la chiliile aferente, în jur de încă 40 de călugări. La Schitul Sfântul Prooroc Ilie, aflat tot pe teritoriul mănăstirii, se nevoiesc 20 de călugări. Acest schit a fost înființat de Cuviosul Paisie Velicicovschi, care a devenit mai târziu stareț la Mănăstirea Neamț, în Moldova noastră. 

Tot pe teritoriul Pantocratorului se află și Schitul Bogorodița, închinat Maicii Domnului, care are în prezent doar trei călugări, de origine rusă.

Printre multele odoare pe care le deține Mănăstirea Pantocrator, se găsesc sfinte moaște de la Sfântul Haralambie, Sfinții Cozma și Damian, Sfântul Mucenic Hristofor, Sfântul Mucenic Mercurie, Sfântul Arhidiacon Ștefan, Sfânta Muceniță Paraskevi, Sfântul Mucenic Pantelimon, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfânta Fotini Samarineanca, Sfânta Iulita și de la mulți alți sfinți, precum și două părticele din Lemnul Sfintei Cruci și o bucată din hlamida cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul Hristos.

Paşcu BALACI

Va urma