Una dintre cele mai mari surprize ale pelerinajului nostru a fost aceea că la slujba din Biserica Schitului Românesc Prodromul m-am întâlnit cu confrații mei din Vatra Dornei cu care mă întâlnisem pe ferry-boat-ul care ne-a adus pe Sfântul Munte Athos. A fost o întâlnire neașteptată, emoționantă și plină de împărtășiri ale impresiilor trăite între grupul bihorenilor și cel al bucovinenilor.   Nenumărați români vin de pe tot cuprinsul țării să se închine la icoanele din biserica schitului nostru Prodromul.

Călugării ne-au spus că nu trebuie să ne mirăm însă când vom auzi la slujbele ce se celebrează și multe cuvinte grecești. Este firesc, au continuat tot ei, suntem subordonații mânăstirii Marea Lavră, suntem pe pământ grecesc, sfânta învățătură ne-a venit tot prin limba greacă, apostolul Pavel a scris celebrele sale Scrisori…  tot în această limbă.  Hic Rhodos, hic salta! (Aici e Rhodos, aici să sari!), spune o veche maximă a Antichității. Care sunt originile ei? Esop în fabula sa Lăudărosul  ne relatează despre un om ce se împăuna cu vitejiile sale prin lumea grecească, inclusiv în insula Rhodos unde, spunea el, făcuse o săritură uriașă de vreo 40 de pași, ce nu a mai făcut-o nimeni. Mai spunea ipochimenul că ar avea și martori. Însă  auditorii i-au spus simplu: ce nevoie mai ai tu de martori? Picioarele tale sunt întregi și tot aici ne putem închipui că este Rhodosul. Hai, să vedem și noi săritura ta: poftim, aici e Rhodosul, aici să sari! Mutatis mutandis, ajungând la istmul Athos, am parafrazat celebra zicere antică cu expresia Hic Athos, hic salta!, în sensul că aici este Athosul, aici să sari pe tărâmul... culturii grecești,  aici trebuie să dovedești măcar că știi ceva pe grecește. Cum lăudărosul din  antichitate nu a mai putut să sară 40 de pași, tot așa nici eu nu am mai putut demonstra nimănui că aș pricepe câte ceva din limba greacă în care se rostesc  slujbele liturgice, deși m-am străduit. Limba greacă reprezintă un serios impas,  chiar o mare dificultate în ce privește grupurile de pelerini din toată lumea, inclusiv din lumea ortodoxă, pentru că greaca nu se aseamănă câtuși de puțin nici cu limba română, rusă, bulgară sau sârbă. Este o limbă cultă, din care derivă rădăcina multor cuvinte ale limbilor europene, dar este dificilă, derutantă, însă  sacrosanctă, dacă ne gândim la rolul ei determinant în răspândirea rapidă și profundă a Evangheliei în lume, însuși cuvântul Evanghelie (Evangelion) fiind de origine greacă, însemnând vestea cea bună. De aceea nu numai la mânăstirile grecești, dar și la cele rusești, sârbești ori bulgărești se aud rugăciunile, nu numai în limbile națiilor cu pricina, ci și în limba greacă! Pentru noi, pelerinii, a fost la început un moment de uimire, dar apoi am înțeles că limba greacă are  prioritatea sa de neegalat. De aceea când auzim cuvintele rostite în slujbele de pe Sfântul Munte: Doxa Patri kai Yio ke Aghio Pnevmati, ke nin ke aee, ke ees tous eonas ton eonon, Amin, trebuie să înțelegem că s-a spus: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Amin. Sau când se psalmodiază: Aghios O Theos, aghios Ischiros, aghios Athanatos, eleison imas!, trebuie să înțelegem traducerea rugăciunii în cuvintele acestea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!

Dar mai ales în Sfântul Munte Athos, în Sfânta Republică a Maicii Domnului,  la toate mânăstirile, inclusiv în schiturile și chiliile de aici, se aude des  emoționanta rugăciune: Axion Estin os alithos makarizin se tin Theotokon, tin aeemakariston ke panamomiton ke mitera tou Theou imon, tin timioteran ton cheruvim ke enthoxoteran asingkritos on seraphim, tin athiaphthoros Theon logon tekousan tin ontos Theotokon se megalinomen, adică cunoscutele cuvinte de laudă aduse Maicii Domnului, astfel: Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ești puru­rea fe­ricită și prea nevinovată și Maica Dumne­zeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slavită fără de ase­mănare decât serafimii, ca­re fără stri­că­ciune pe Dumnezeu Cu­vântul ai născut, pe tine, cea cu ade­vărat Năs­cătoare de Dumnezeu, te mărim.

Fiind deja de câteva zile pe Sfântul Munte prezenți la slujbe, am început să pricepem simplele și repetatele invocații divine: Kyrie Eleison! (Doamne, miluiește!) ori Paraschou kyrie (Ție, Doamne!)

Cred că aproape toată lumea cunoaște Tatăl nostru, dar ce straniu și neobișnuit  sună pentru noi, românii, rugăciunea domnească în limba greacă: Pater imon o en dees ouranees, agiatheeto to onoma sou, Eltheto ee vasilia sou, os en ourano, keh epi tees ghees, Ton arton imon ton epioosian dos imeen seemeron, Keh afes imeen ta ofileemata imon, os keh imees afeeyemen tees ofiletes imon, Keh mee isenenghees imas ees pirasmon alla reeseh imas apo tou ponirou (Tatăl nostru Carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pre pământ, pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri și nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Îmi propun ca la a doua venire la Sfântul Munte Athos să mă pun la punct cu limba greacă, alfabet și cunoștințe elementare, plus câteva rugăciuni esențiale. Părintele nostru îndrumător știe ceva grecește și peste tot în Sfântul Munte Athos merge ca peștele în apă. O resurecție a limbii grecești pare de neconceput în ziua de azi, când în lume se vorbește mai ales în limba engleză. Iar decăderea limbii grecești, limba cultă a întregii Antichități, a început după ridicarea soarelui Romei în lumea mediterană. Era de bon ton, totuși, să știi grecește în timpul Republicii și apoi a Imperiului Roman, după cum era de bon ton, mai târziu, să știi franțuzește la curtea țarilor din Sankt Petersburg sau a principilor germani. În Evul Mediu, încetul cu încetul, limba greacă este înlocuită cu limba latină, așa că atunci când cărturarii, întâlnind în autorii latini câte un pasaj în limba greacă (Suetonius, Titus Livius etc), săreau peste acel pasaj, spunând: Graeca sunt non leguntur, adică E greceste, nu se citeste! Sau Graecum est, non legitur!

Folosirea limbii latine în biserici a început din cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea dimpreună cu limba greacă până prin secolele IV-V. Apoi lenta înlocuire a limbii grecești cu cea latină s-a făcut treptat, aproape insesizabil. De remarcat că unele centre religioase, ca Marsilia (fosta colonie grecească) și Arles au continuat sa folosească limba greacă în slujbele lor religioase până în prima jumatate a secolului al V-lea.
În centrele creștine de pe țărmurile africane, latina a fost întrebuințată în biserici încă din secolul al II-lea. Tot aici a apărut și cea mai veche traducere latină a Bibliei. Apoi, cu începere din secolele IV-V, când  străvechea limbă greacă a încetat de a mai fi vorbită în Apusul Europei, latina pornea în procesul de recunoaștere ca limbă oficială în care se redactau și afișau toate actele publice, din Anglia și Lisabona până la orașele germane de pe Dunăre. De la autoritatea civilă, limba latină a pășit apoi în biserici. În secolul V al migrației popoarelor,   acestea au adus pe lângă limba latină și o serie de dialecte teutonice în diferite privincii apusene, având loc astfel o influențare reciprocă, dar procesul de unire a tuturor riturilor era practic de nerealizat.
Renaşterea din secolul al VIII-lea a marșat pe recuperarea și reinventarea acelor tradiţii care erau favorabile utilizării limbii latine. Aceasta a culminat în Restauratio Imperii Romanorum (restaurarea Imperiului Roman) în vremea lui Carolus Magnus (Carol cel Mare), prin hotărările cu privire la ritul roman. Biserica apuseana a decretat apoi limba latină ca unică și obligatorie în cult la toate popoarele care adoptasera ritul liturgic roman, nesocotind, astfel, limbile naționale ale popoarelor creștine de sub jurisdicția ei.
Stabilirea unui rit roman obligatoriu de către regele unificator Carol cel Mare a reprezentat sfârșitul pentru toate celelalte rituri locale din apusul european, dând posibilitate limbii latine de a deveni astfel unica limbă liturgică a Bisericii Apusene, cu excepția grupărilor protestante din timpul Reformei, care au  revenit în bună măsură la rituri locale, până în vremuri moderne. Dar la Sfântul Munte Athos a supraviețuit prin excelență frumoasa limbă liturgică grecească, așa că nu putem să spunem, când o auzim, ca grămăticii de odinioară: Este în grecește, nu o ascultăm! Dimpotrivă, o ascultăm cu înfiorare și cu dorința de a o cunoaște! Chiar dacă nu știm semnificația cuvintelor grecești, sonurile acestora au în biserică un aer sacru, misterios, ancestral, producând o profundă impresie asupra noastră. Problema despre întâietatea limbii grecești sau latinești în  utilizarea ei la slujbele din creștinătatea mediteraneană era acută și în secolul al XV-lea, fapt ce a dus la nașterea expresiei discuții bizantine. În acest secol, deși Imperiul Bizantin era amenințat de puterea din ce în ce mai mare a sultanilor, călugării pierdeau timp prețios în discuții sterpe, neproductive în soluționarea unui diferend acut: în care limbă să se oficieze sfânta liturghie și toate celelalte slujbe bisericești, în limba greacă sau în limba latină? Și tot așa, discutând la nesfârșit despre această chestiune cu sabia sultanului deasupra capului, a venit și nefasta zi de marți a căderii Constantinopolului - 29 mai l453, când partizanii limbii grecești au putut să exclame îngroziți: Tetélestai! (Totul s-a sfârșit!), sau cei ai limbii latine: Consumatum est! ca și Hristos pe cruce și când în locul limbilor greacă sau latină, atât de aprig disputate, a venit necunoscuta limbă… turcă! O situație comparabilă cu cea de azi, când capii creștinilor ortodocși și catolici discută la nesfârșit despre o sumedenie de chestiuni în litigiu, dar cu sabia terorismului deasupra capului și cu răspândirea și expansionismul radical al Islamului în Europa creștină și ororile comise asupra creștinilor din Orientul Mijlociu și Africa. Nu mai pomenesc aici decât despre victimele din rândul creștinilor din Siria, unde peste 45 de credincioși, între care femei și copii, au fost uciși la Sadad, mulți fiind aruncați în gropi comune de către islamiștii care au atacat la finele lunii octombrie 2013 acest mic oraș, situat la l60 de kilometri nord de Damasc și cu populație creștin-ortodoxă siriană. Arhiepiscopul ortodox sirian, mitropolit de Homs și Hama, a calificat nenorocirea ca fiind drept masacrul cel mai grav și cel mai mare al creștinilor din ultimii doi ani și jumătate. Timp de o săptămână, circa 1500 de familii creștine cu copii și persoane în vârstă au fost luate ostatice și folosite ca scuturi umane. Orașul Sadad are o istorie foarte veche, de aproape 4000 de ani, fiind amintit în Vechiul Testament (Numeri, Ezechiel) sub numele de Tsedad. Locuitorii mai vorbesc și azi limba aramaică, limba vorbită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar comunitatea ortodoxă din Siria este una dintre cele mai vechi din lume, fiind acum ținta predilectă a islamiștilor.

“Noi am strigat, cerând lumii ajutor, dar nimeni nu ne-a auzit. Unde este conștiința creștină? Unde este conștiința umană? Unde sunt frații noștri? - s-a lamentat arhiepiscopul Selwanos Boutros Alnemeh din Siria. Despre nenorocirea care a căzut asupra creștinilor aflați acum sub puterea islamiștilor am auzit destule și de la călugării Sfântului Munte Athos, care neîncetat se roagă pentru mântuirea fraților noștri creștini. Impresionat de această situație tragică, în care se află frații noștri din Orientul Mijlociu și din Africa, o situație  de neconceput în secolul XXI, pe care-l credeam cu toții mai uman, dar se pare că nu e, am scris aceste rânduri: Ziarele ne scriu despre pisici/ Ori cățeluși salvați ca prin minune/ Dar cine să oprească-n astă lume/Masacrele creștinilor amici/ Sub lovituri de bâtă și de bici/ În Siria, Egipt, ca în genune/ De iad, ce-aprinde focul sub cărbune/ Nemusulmanii-s ghiauri răi, complici/Vânați de hogi în Pakistan, Irak/Și-n Libia. Sub cortul de profet/Născutu-s-a cu fes un imam drac/Crud, fundamentalist și desuet/ Credință Hrist să ai cât fir de mac/ Jertfit vei fi pe-altar lui Mohamet…

Va urma