Văd, pe măsură ce ferry-boat-ul AGIA ANA se apropie de ţărmul Sfântului Munte Athos, că părintele nostru monah respectă acelaşi tipikon strict ca în toamna anului 2015: pelerinajul să înceapă neapărat de la Mânăstirea sârbească Hilandaru.

Pentru că vasul încetineşte pentru a intra cu lentoare în arsanaua (portul) acestei vestite mânăstiri. Porturile Sfântului Munte Athos sunt presărate pe toată coasta pentru aducerea materialelor de construcţii, a mărfurilor de tot felul, a alimentelor, dar şi pentru scoaterea râvnitelor produse athonite, precum plantele medicinale, ceara, vinul, lumânările de ceară sau pentru ducerea în alte locuri, de regulă, la Salonic, a binecuvântatelor icoane ale Maicii Domnului. În secolele trecute arsanalele erau atacate adesea de piraţi spre paguba şi groaza călugărilor care erau nevoiţi să se apere ori să se ascundă, după caz. Ele sunt dotate cu un turn de apărare, un şantier-port pentru adăpostirea ambarcaţiunilor, pentru a fi apărate de valuri, dar şi pentru efectuarea de reparaţii curente ori capitale, un un chei pentru debarcare, un hangar cu o deschidere mai mare pentru intrarea ambarcaţiunilor în vederea adăpostirii, chilii, deasupra hangarului pentru monahi ori muncitori şi magazii pentru mărfuri. Toate mânăstirile au arsanale proprii în afară de mânastirea Filotheu care se foloseşte de portul mânăstirii Caracalu şi de mânăstirea Cutlumuş ce utilizează arsanaua Kaliagra în partea de est a Sfântului Munte, aproape de mânăstirea Stavronichita. Pornind de la Ouranopolis, primul port de pe istmul sfânt este Chromiţa, situat la graniţa dintre Grecia şi Statul monahal, aici existând un post de poliţie şi unde este controlată orice intrare şi ieşire, cu prezentarea obligatorie a permisului special de intrare (diamonitirion). A doua arsana este Iovaniţa a mânăstirii Hilandaru, unde urmează să debarcăm. Dacă ne-am fi dus mai departe, pe lângă ţărm, am fi văzut în continuare porturile mânăstirilor Zografu, Konstamonitou, Dochiariu, Xenofont, Pantocrator, Xiropotamu (care se foloseşte doar pentru mărfuri, nu pentru pelerini!) şi arsanaua principală din Daphni, unde, de obicei, se duc vasele fără oprire.

Este pentru a doua oară în viaţa mea când păşesc pe sfinţitul ţărm al Muntelui  Athos şi sunt cuprins de aceeaşi emoţie ca şi la început. Nu mai sunt înconjurat de preoţi tineri, instruiţi, ştiutori ai Evangeliei şi Muntelui Sfânt, ca şi în toamna anului 2015, ci de oameni cu alte meserii şi profesii care sunt uimiţi de simplitatea şi frumuseţea locului şi care simt că ceva minunat şi tulburător se întâmplă cu viaţa lor, aici unde de mai bine de 1.000 de ani, în Grădina Maicii Domnului, însingurarea liber asumată, pocăinţa sinceră, rugăciunea neîncetată, smerenia anonimă, ascultarea mai strictă decât cea cazonă faţă de superiori sunt treptele spre desăvârşire sufletească şi trupească şi împlinirea duhovnicească. Iar acum, noi cu toţii, suntem invitaţi să degustăm doar pentru patru zile din acest chin şi festin deopotrivă, să experimentăm ca nişte ucenici nepricepuţi în atelierele dumnezeirii cu ochii măriţi de uimire în buza eprubetelor unde fierbe viaţa monahilor athoniţi pe care îi vom vedea pe aici... Nu cred că cineva dintre companionii mei de acum a venit la Sfântul Munte din simplă curiozitate. Fiecare dintre noi are un alean care se cuvine astâmpărat. Cunosc, de pildă, un maseur din Băile Felix care vine aproape anual la Sfântul Munte Athos cu aceeaşi emoţie şi participare sufletească şi duhovnicească. După primul meu pelerinaj, mi-am spus şi eu în gând, că am văzut aproape totul, că mă voi duce spre alte locuri din lumea asta mare. Dar când finul meu, av. Baba Vasile, mi-a spus că mare are un loc în autoturismul său pentru Sfântul Munte, am şi sărit de îndată ca ars de un foc interior, am lăsat totul în plata Domnului şi am revenit spre magicul istm ca spre o insulă pierdută şi pe care am regăsit-o. Am pus această preocupare şi pe seama unui episod din viaţa mea. Mama voia să devin neapărat preot. M-am întrebat de multe ori de ce preot şi nu profesor ori inginer... Dar se ştie că pentru o femeie credincioasă de la ţară, dignitatea supremă la care ar putea accede feciorul ei nu poate fi decât aceea de preot, de slujitor al Domnului... O misie la care nu se încumetă mulţi... Nu am ascultat de mama. Erau şi alte vremuri de ateism deşănţat, oficial, în care religia era opium pentru popor, după Marx şi Engels. În tinereţe voiam să devin profesor de limba şi literatura română şi franceză. Dar un incident neprevăzut (eşecul meu la Facultatea de filologie din Bucureşti, din vara anului 1975, nu atât din cauza mea, cât din alte pricini care m-au revoltat peste măsură, între care şi avantajarea vădită a unui contra-candidat la examenul oral de limba şi literatura franceză), m-au făcut să mă revolt în aşa măsură, fiind martor la o nedreptate, încât păţania din Capitală a făcut să mă îndrept spre Facultatea de... drept. Am dat examen după catastrofa din Bucureşti, dintr-o furie justiţiară, de tânăr, la altă facultate şi  în alt oraş... Dar mi-am făgăduit că, dacă voi cădea şi la acest examen, mă voi duce negreşit la teologie, la Sibiu, spre a îndeplini rugămintea mamei mele. Întâmplarea a făcut să intru la Drept la Cluj ca şi cum mi s-ar repara cumva nedreptatea suferită la filologia bucureşteană. Aşa că, spre dezamăgirea mamei, nu am mai devenit slujitor al legii divine, aşa cum sperase ea, ci al legii celei  trecătoare, omeneşti, de multe ori, în contrazicere ori chiar în tăgada celor dumnezeieşti... O frământare pe care am încercat să o exprim într-unul din sonetele mele: Fiindcă ştiam să cânt şi iubeam cartea/ Mama preot voia să-i fiu în sat/ Să-i duc pe-ai mei săteni la închinat/ Şi lăudând pe Domnul, să iau  partea/ Din naştere, îngropăciune, nuntă. Soartea/ Pe alte căi, de laic, m-a tot purtat/ Şi n-am ţinut de-al mamei mele sfat,/ Ca să înving prin sfânta slujbă moartea…/ Fost-am păstor în Rovini: eram vrednic/ Ca alte turme, pe păşuni divine/ Să le adap sub arzătorul ornic.../ Ajuns la bătrâneţe, mi-e ruşine/ Că numai la păcate am fost spornic/ Şi nu-mbrăcai armurile creştine…

Păcatele tinereţii le spăl cu lacrimile şi sudoarea bătrâneţii, îmi zic în gând, după ce îmi iau cele de trebuinţă şi încep să urc alături de ceilalţi pelerini bihoreni panta muntoasă ce duce la Mânăstirea sârbească Hilandaru.

O mânăstire neobişnuită din mai multe puncte de vedere, ne informează părintele monah. Deşi numele ei provine de la călugărul aghiorit Gheorghe Hilandarios, înfiinţarea în anul 1197 şi dezvoltarea lăcaşului de cult sunt  datorate unei familii de voievozi din Serbia, Ştefan Nemania şi fiul acestuia Rastko, care au şi devenit monahi, sub numele de Simeon şi Sava, renunţând de bunăvoie la bunurile ademenitoare, dar trecătoare ale acestei lumi. Mutatis mutandis, este ca şi cum Basarab I sau Mircea cel Bătrân în Ţara Românească ori Alexandru cel Bun în Moldova cu unii din fiii lor ar fi renunţat definitiv şi irevocabil la viaţa de mari şi bogaţi domni şi ar fi devenit simpli călugări  athoniţi sub ascultare şi îmbrăcând veşmintele durului monahism... La noi nu s-a întâmplat aşa ceva, dar în Serbia, da. Impresionat de gestul voievozilor sârbi, împăratul bizantin Alexios al III-lea prin hrisov imperial a decis ca mânăstirea  Hilandaru să ramână sârbilor în dar, pentru totdeauna.

Simeon, tatăl, a murit la mânăstire în 13 februarie 1199, dar fiul său, Sava, a ajuns arhiepiscop al Serbiei. Ambii domni, tată şi fiu, sunt prăznuiţi ca sfinţi - Simeon şi Sava - ai bisericii sârbeşti.

Un alt lucru neobişnuit este că aici a fost plantată o coardă de viţă de vie pe mormântul Sfântului Simeon (fostul voievod sârb Ştefan Nemania), iar monahii iau de acolo strugurii, îi usucă până când boabele devin scofâlcite, dar foarte dulci (stafidi) şi trimit câte trei boabe stafidite femeilor care nu pot avea copii. Interesat, unul dintre pelerinii din grup, a întrebat de unde ar putea face rost de stafidi pentru soţia sa, iar părintele monah i-a dat toate lămuririle necesare...

În biserică se păstrează mormintele ctitorilor domnitori ajunşi monahi, veşminte ţesute cu fire de aur, cruci scumpe bătute cu pietre preţioase şi cuprinzând fărâme din Lemnul Crucii, bucăţele din cununa cu spini a Mântuitorului, din trestie şi din giulgiu, racle cu diferite şi cinstite moaşte.

Dar atracţia mânăstirii cu hramul Intrarea Maicii Domnului în templu (21 noiembrie/4 decembrie) o constituie şi o icoană a acestea, icoană cu trei mâini zisă Trihierusa şi a cărei poveste merită a fi cunoscută de către cititorii noştri.  Pe vremea domniei împăratului de la Constantinopol, Leon Isaurul, iconoclastul, duşmanul şi distrugătorul sfintelor icoane, trăia în oraşul Damasc un tânăr pe nume Ioan, sfetnic al căpeteniei acestei vechi cetăţi. Ioan era cunoscut ca un luptător spre salvarea de la distrugere a icoanelor, prin faptă, dar şi prin scrierile sale înţelepte. După tăierea mâinii sale drepte, în urma unei uneltiri ticăloase, căpetenia cetăţii Damascului, Ioan Damaschinul l-a rugat pe stăpânul său să-i dea înapoi mâna tăiată, ceea ce el a încuviinţat. Ioan s-a rugat fierbinte Maicii Domnului să-i vindece mâna dreaptă, cea care a făcut atâtea spre apărarea dreptei credinţe. Trezindu-se din somn, Ioan Damaschinul a constatat că mâna s-a lipit în locul prin care a fost tăiată şi era sănătoasă ca înainte vreme, dar din iconomia Maicii Domnului o dâră roşie, evocatoare a rămas peste locul pe unde fusese tăiată. Iar Ioan Damaschinul a mulţumit Maicii Domnului şi a plâns de fericire. Peste câteva zile, Ioan a confecţionat o mână din argint curat, după mărimea mâinii lui, care fusese tăiată, şi a lipit-o de icoana Maicii Domnului înaintea căreia s-a rugat atunci şi de atunci icoana se numeşte TRIHIERUSA (cu trei mâini). Ioan a luat icoana cu el şi s-a dus la Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit din Ierusalim, unde s-a şi călugărit, scriind foarte mult cu mâna vindecată de maica Domnului întru apărarea credinţei şi primind numele de monah Sfântul Ioan Damaschinul...

(Va urma)