Pătrundem în cetatea mânăstirii Esfigmenu cu un sentiment irepresibil de adânc și   împărtășit respect. Steagurile negre și uriașe care se văd de departe cum flutură la înălțimea turnurilor dispuse și în partea de nord, bătută de Marea Egee, îmi dau  sentimentul că mă duc la o înmormântare neobișnuită, parcă perpetuă. Pentru că  aici în Sfântul Munte nu se nasc oameni, ci doar mor monahi de diferite vârste.  Înmormântări care se soldează însă cu nașteri minunate în împărăția lui Dumnezeu. Boabele de grâu au putrezit, dar au mijit frunzulițele noilor plante.  După ce ei, călugării, au omorât în suflete pornirea spre traiul cel lumesc, obișnuit,  de dincolo de țărmurile istmului. Pe întunecimea steagurilor esfigmenite stă scris în chip statornic Ortodoxos o Thanatos! (Ortodoxie sau Moarte!), după cum s-a scris la vremea revoluției grecești Nike o Thanatos! (Victorie sau Moarte !), pe  stindardele elene, când insurgenții și-au propus în 1821 să vină, aidoma  spartanilor antici, cu scut (învingători) sau pe scut (învinși).

Mutatis mutandis, călugării de aici pe care îi văd subțiriatici, scumpi la vorbă și  mereu ocupați cu treburile din mânăstire îi asemăn spartanilor de odinioară a căror cetate legendară nu este departe de locul unde s-a înălțat steagul luptei antiotomane din mânăstirea Agia Lavra. Deloc  întâmplător, sub cuvintele Nike o Thanatos!, deviza revoluționarilor greci și sub crucea albastră - simbol al  creștinismului elen s-a înscris și celebra maximă spartană: ΤΑΝ Η ΕΠΙ ΤΑΣ (Cu  scut sau pe scut!)

NIKE O THANATOS! Victorie sau Moarte!

ΤΑΝ Η ΕΠΙ ΤΑΣ! Cu scut sau pe scut!

Cei 300 de spartani conduși de regele lor Leonidas și care au oprit înaintarea persanilor în trecătoarea Termopile au fost onorați de istoricii greci cu supranumele de Batalionul Sacru. O titulatură preluată în mod inspirat și evocator   de către eteriștii lui Alexandru Ipsilanti și care au avut un destin asemănător  străbunilor lor de la Termopile, fiind măcelăriți în bătălia de la Drăgășani din Țara Românească. Regele Leonidas, al carui nume înseamnă fiul leului, a murit cum și-a dorit: înmormântat sub leșuri de persani. A căzut glorios, apărându-și cetatea, a avut o καλός Θάνατος - kalos thanatos - moarte frumoasă. Herodot ne spune că, la vederea cadavrului marelui commandant, Xerxes, regele perșilor a turbat de furie. Leonidas a fost decapitat și apoi crucificat (crucificarea era utilizată de  vechii perși, alături de tragerea în țeapă, lapidare, jupuire etc.) După patruzeci de ani, trupul lui Leonidas a fost înapoiat spartanilor, aidoma unor sfinte moaște de mai târziu, în tradiția creștină. Regele care a apărat trecătoarea Termopilelor a avut parte de onoruri neobișnuite și o statuie a sa străjuiește și azi locul unde s-a acoperit de glorie. Se știe că ultimele și celebrele cuvinte ale regelui-leu, Leonidas, adresate persanilor au fost ΜΟΛΩΝ ΛΑΒΕ - Molon Labe! - adică: Veniți să-mi luați armele! și sunt și astăzi deviza evocatoare a Corpului 1 de Armată al Greciei. 

De la spartanii de ieri la monahii de azi 

O paralelă parțială între viața antică a spartanilor și cea a călugărilor esfigmeniți   din zilele noastre s-ar putea face oricând. Spartanii au fost singulari în toată Elada antică, după cum singulari au fost și încă  sunt și monahii din mânăstirea pe care o vizităm în cadrul comunității athonite. Spartanii se deosebeau de atenieni, cretani și tebani. Monahii esfigmeniți de azi nu sunt nici ei aidoma ortacilor din celelalte mânăstiri athonite. Ei au intrat în conflict deschis cu Patriarhul Atenagoras din Constantinopol pentru că acesta s-a întâlnit cu Papa Ioan Paul al VI-lea în anul 1964  la Ierusalim. A fost cea dintâi întâlnire dintre capii bisericilor Romei și Constantinopolului după 1439 când a avut loc Conciliul de la Florența. Cei doi  înalți demnitari religioși s-au întâlnit din nou la Istanbul, în 1967, apoi, încă o dată, în același an, în timpul vizitei patriarhului orthodox la Vatican. În 1965, ei s-au pus de acord asupra revocării decretelor de excomunicare reciprocă din 1054  pronunțate de cardinalul catolic Humbert de Moyenmoutier și patriarhul  orthodox Mihail I Cerularie chiar în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, fapt care a condus la ruptura durabilă (schisma) dintre cele două Biserici. Pentru călugării esfagmeniți întâlnirea cu Papa a  Patriarhului lor a fost socotită o îndepărtare de la canoanele ortodoxiei și, ca urmare, nu au mai pomenit numele patriarhului la slujbele din mânăstirea Esfigmenu. În anul 1972, călugării au arborat steguri negre pe înălțimile mânăstirii pe care au scris Ortodoxie sau Moarte. În luna decembrie 2002, Patriarhia de Constantinopol a dispus evacuarea călugărilor esfigmeniți socotiți drept recalcitranți, nesupuși, decizie contestată în fața instanțelor elene de călugării de la Esfigmenu. În noiembrie 2005, o curte de apel a constatat legalitatea deciziei Patriarhiei de Constantinopol și, prin urmare, s-a dispus evacuarea călugărilor din imobilele ce le dețineau în capitala Kareya și chiar din mânăstirea Esfigmenu. Monahii de aici continuă să creadă în dogma pentru care au înălțat steagurile negre pe înălțimi…

Laconismul spartanilor a fost dus mai departe și supraviețuiește în Sfântul Munte Athos ca acum mai bine de 2.000 de ani. Moravurile sunt la fel de austere, traiul aproape la fel de dur. Dacă regii spartani își afirmau descendența din atletul erou  Hercule, monahii sunt supușii domnului nostru Iisus Hristos, marele atlet al lumii creștine. Lycurg, învățătorul spartanilor a inițiat obiceiul prin care băieții erau biciuiți fără motiv de către băieții mai mari, pentru a li se inoculca astfel o disciplină de fier și indiferența la durere. În Muntele Athos, în sihăstrii neștiute, unii monahi se biciuie nevăzuți spre a-și omorî patimile, dorințele, păcatele. Același legiuitor Lycurg i-a învățat pe spartani cum să dobândească și apoi să  practice neabătut virtutea și  să  moară cu demnitate în numele onoarei războinice.  Lycurg a decretat că oamenii din cetatea Spartei să nu se ocupe de afaceri pentru că, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge  slabi, șantajabili și imorali, in­ter­zicându-le, totodată, să strângă averi, să posede aur și argint, propovăduind că adevăratul spartan nu trebuie să aibă altă bogăție decât pro­priul curaj, propria onoare, propria cale spre desăvârșire. Similar, în vremurile noastre, ce au monahii Sfântului Munte Athos ori călugării din alte mânăstiri, în afară de hainele pe care le poartă cu ei? Absolut nimic. În totală contradicție, de pildă, cu mamelucii egipteni care poartă asupra lor bogățiile convertite în aur. La marea și celebra bătălie de lângă Piramide, 23 iulie 1798, acolo unde Napoleon a strigat ostașilor săi: Du haut de ces pyramides, quarante siècles vous contemplent! (Din vârful acestor piramide patruzeci de secole vă privesc!) și după ce mamelucii au fost  uciși, s-a observat de către soldații francezi că aceștia poartă asupra lor sute de monede de aur. În consecință, mulți soldați  ai lui Napoleon s-au aruncat în Nil să pescuiască trupurile morților pentru a le ușura de neașteptatele și uriașele lor comori - două sute până la trei sute monede de aur (Chronique de la France,   1987, Jacques Legrand  SA-Edition Chronique, BP1, reimpression 1995, p.765).

Tinerii spartani erau disciplinați, răbdurii, reținuți, laconici, extrem de cumpătați. Ei erau în posesiunea totală a statului - cetate și nu a părinților lor biologici. Tot așa, în Muntele Athos, călugării nu mai aparțin părinților lor biologici, ci aparțin  doar domnului nostru Iisus Hristos și Maicii Sale, pentru că tunderea în monahism  înseamnă ruperea totală de lume dar, în același timp, în chip minunat, lucrarea neîncetată spre mântuirea oamenilor. Și spartanii și monahii au fost educați a avea multă, multă răbdare. În vechime, pe Sf. Munte Athos se spune că monahii mai în vârstă (geronda) îl primeau pe novicele călugăr cu multă iubire frățească și înțelegere duhovnicească și prima urare era aceasta: Bună răbdare! ca un alt fel de Bună ziua!, după cuvântul Evangheliei: Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre (Luca, 21, 19) sau Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui (Matei, 10,22). Viața unui spartan de demult sau a unui monah din zilele noastre este un uimitor tratat de răbdare. Să începem cu începutul. În Sparta, până la vârsta de șapte ani, copii sănătoși erau crescuți doar de mamele lor care îi îndemnau să nu plângă și să nu simtă sentimentul de frică, de angoasă. La împlinirea celor șapte ani, băieții erau luați de lângă mamele lor de către cetatea Spatei pentru a se instrui în agoge, un fel de mânăstiri sau tabere militare. Ei   dormeau în barăci simple comune, fără paturi, ci doar pe așternuturi din stuf - planta pe care trebuiau s-o recolteze ei înșiși cu mâinile goale de pe malurile râului Eurotas de lângă temuta cetate. Tinerii erau învățați să jure credință doar statului spartan. Și ziua și noaptea, aveau parte de antrenamente extrem de dure, care ar face să pălească de invidie și pe cei mai strașnici luptători de azi din rândurile Legiunii Străine. Soldații spartani umblau tot timpul anului desculți, fiind îmbrăcați cu aceleași haine subțiri, atât vara, cât și pe timpul iernii. Doar o dată pe an, se îndurau dregătorii cetății să le dea câte un singur rând de îmbrăcăminte. Antrenamentul aproape zilnic, instruirea fizică constau în marșuri lungi și dificile, pe terenuri accidentate, parcă nesfârșite, alergări rapide, gimnastică permanentă, aruncarea cât mai departe a discului și a suliței, lupte corp la corp, mânuirea fără egal a sabiei, apărarea cu scutul în formațiune de testoasă impenetrabilă (testudo)... Idealul lor suprem în timpul vieții era să obțină kalos thanatos, o moarte frumoasa pe câmpul de bătalie. Tinerii erau, totodată, instruiți, îndemnați, învățați să îndure fără crâcnire foamea ori setea, frigul ori oboseala, durerea ori  lipsa de somn... Nu primeau în mod regulat hrană, pentru a prefigura  astfel războiul... Asemănător, în Sfântul Munte Athos, tânărul călugăr tuns în monahism intră în biserică desculț, neacoperit, purtând doar o tunică modestă ori o cămașă lungă, indicând asfel că părăsește pentru întotdeauna lumea trecătoare, ușuratică, pieritoare, omenească, fiind gata să primească îndatoritoarea și aspra rasă monahală. Monahul cel novice se apropie de sfântul altar înveșmântat în alb,  gol ,după cum se spune și se știe, singura lui mare și permanentă grijă fiind de acum încolo să se supună lui Hristos. Monahul este adus de către părintele, fratele  ori, mai des, de duhovnicul său, face metanii în cele patru laturi ale bisericii și la sfintele icoane, după care egumenul - nașul său spiritual - îl ia și îl aduce în fața sfintelor uși unde are loc catehizarea, este întrebat și trebuie să răspundă că se va supune lui Hristos până la ultima lui suflare. Atunci preotul îi pecetluiește capul, ia foarfeca, o pune pe Sfânta Evanghelie, după care o dă monahului. Acesta  restituie foarfeca preotului care îl tunde pe învățăcel pe cap în semnul crucii. Slujba semnifică  moartea lumească și nașterea duhovnicească a noului monah și intrarea lui în altă lume.
Conducerea spartanilor se aseamănă întrucâtva cu cea din Sfântul Munte Athos. Spartanii erau conduși simultan de doi regi, proveniți din două familii aristocratice diferite, care dețineau și calitatea de mari preoți. Imediat după regi,  urmau cei 28 de înțelepți hopliți, cu vârste de minimum 60 de ani. Dintre ei, se alegeau cinci efori supremi care conduceau întreaga comunitate spartană. În  Muntele Athos, Sfânta Chinotită este organismul central de conducere și cuprinde 20 de monahi, câte unul la fiecare mânăstire și care viețuiesc în Kareia - capitala Muntelui. Ei se întrunesc în fiecare luni și vineri, în afară de Sfântul și Marele Post, când se întâlnesc marțea și joia, precum și în alte zile atunci când este  necesar. "Epistasia" este consiliul executiv al Chinotitei  ("Koinotis") și cu­prinde patru membri numiți "epistatai" - epistați. Aceștia rămân la conducere timp de un an și sunt urmați de alți patru "epistatai" și tot așa în fiecare an, până când reprezentan­tului fiecărei mânăstiri i-a venit rândul în mod democratic la slujire. Aceasta înseamnă că, în scopuri administrative cele 20 de mânăstiri au fost împărțite în cinci grupuri de câte patru și că fiecare dintre aceste grupuri își exercită îndatori­rile executive timp de un an la fiecare cinci ani. Sfânta Chinotită desemnează așadar, precum spartanilor de altădată, câte patru efori sui generis, denumiți epistați, pentru a conduce operativ comunitatea și a semna până și  diamonitirioanele - permisele de ședere pentru patru zile cât durează în mod obișnuit un pelerinaj.

(va urma)