Aşa că părintele începe vizita cu biserica Sfântul Dimitrie. Sfântul s-a născut şi a crescut în Salonic. A urcat cu vrednicie treptele carierei militare romane, fiind un luptător desăvârşit, viteaz, onest şi respectuos. Nu ne este cunoscut cum şi de la cine a primit în suflet credinţa creştină, dar încreştinarea era un fenomen binecunoscut, nu numai în lumea oamenilor simpli din popor, a militarilor, ci şi în cercurile înalte ale societăţii de pe atunci: Teodora, fiica împăratului Galeriu era creştină.

Devenind soţia împăratului Maximian şi nerenunţând la iubirea faţă de Hristos a fost decapitată fără milă, devenind o sfântă a bisericii creştine, cinstită într-o biserică din Salonic. Sfântul Dimitrie nu a ţinut doar pentru el comoara iubirii creştine, ci a împărtăşit-o şi altora prin adăposturile, refugiile ori catacombele creştine. Se pare că a fost denunţat, urmărit şi prins în flagrant delict de soldaţii lui Galeriu. Nerenunţând la credinţa sa în Hristos Domnul a fost aruncat în închisoare, supus la torturi înfiorătoare spre a se dezice de Mântuitor, dar ofiţerul roman a rezistat. În temniţă a fost vizitat de prietenul său Nestor care i-a cerut binecuvantarea în lupta din arenă cu temutul Lie, un teribil luptător din neamul vandalilor. Sfântul Dimitrie l-a însemnat cu semnul sfintei Cruci pe Nestor şi i-a spus: Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos!

Arena gemea de lume, era prezent  şi împăratul Galeriu, spectatorii pariau aproape toţi pe sălbaticul Lie care mai ucisese mulţi tineri vânjoşi în  faţa publicului. Acum îndrăsnea să-l înfrunte un tinerel cam de douăzeci de ani, prea frumos şi prea delicat să înfrunte o asemenea matahală sângeroasă. Împăratul într-un moment de milă l-a chemat pe Nestor în faţa tribunei oficiale şi i-a spus: Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa, oare nu vezi pe câţi i-a biruit Lie şi cât sânge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea şi tinereţea ta? La care Nestor a răspuns că vrea să se lupte cu Lie şi să-l biruie în numele lui Iisus Hristos.  Apoi, a strigat tare să-l audă toată mulţimea din tribune: Dumnezeu al lui Dimitrie, ajută-mă! Apoi a năvălit cu mare curaj asupra potrivnicului său şi cu puteri nebănuite şi în faţa unui public uluit de surpriză a pus cu umerii la pământ pe temutul Lie, spaima Salonicului şi l-a  ucis, împungându-l cu suliţă.

 

Uciderea favoritului imperial Lie a înrăutăţit situaţia sfântului Dimitrie, cel care a binecuvântat pe învingătorul neaşteptat Nestor din arena Salonicului. Soldaţii romani au primit ordin să-l omoare pe ofiţerul care nu renunţa la credinţa lui. Ei au pătruns în temniţa unde era închis şi l-au trecut pe sfântul Dimitrie prin ascuţişurile lănciilor în anul 305 d.H. Se spune că imediat după moartea sa, creştinii au ridicat cinstitul trup al sfântului Dimitrie şi l-au aşezat spre păstrare în primul său mormânt, reprezentat de fântâna care se află în interiorul bisericii, aici este şi aghiasma care de secole întregi izvorâşte în continuu spre folosul şi sănătatea creştinilor din toată lumea. Mirul care izvorăşte din mormântul Sfântului Dimitrie ajungea prin nişte canale mici în zona criptei (temniţei) şi de acolo credincioşii luau aghiasma şi mirul în nişte recipiente de lut sau plumb, specifice perioadei bizantine, denumite în limba greacă koutrouvia şi care aveau reprezentat pe o parte chipul Sfintei Fecioare sau a cuvioasei Teodora, iar pe cealaltă parte chipul sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir. Un astfel de recipient vechi extrem de rar este păstrat în sacristia (schevofilakia) bisericii consacrate ofiţerului care n-a ezitat să părăsească cel mai mare imperiu al lumii pe acea vreme pentru o credinţă. Şi în primul rând (octombrie 2015) şi în al doilea rând (noiembrie 2017) am rămas impresionat de mirosul puternic şi înmiresmat de mir care se răspândeşte din dreptul mormântului unde pelerinii se închină cu evlavie moaştelor Sfântului Dimitrie. O aromă dulce, plăcută, care parcă te învăluie ca într-o perdea de flori mirositoare de tot felul. Aici a fost vindecat pe vremuri guvernatorul Marianos al Iliricului de paralizie a membrelor sale, el nu se putea mişca deloc şi nici mâncare nu putea să ducă la gură fără ajutor. Suferindului i se arată sfântul într-un vis, spunându-i să nu-şi piardă nădejdea, deoarece orice boală care îl încearcă pe om este trmisă de către puterea prevăzătoare a Creatorului nostru şi are ca rezultat vindecarea celui care suferă de pe urma ei. Apoi, sfântul Dimitrie l-a încredinţat că în curând te voi scăpa de boala ta trupească,vino, aşadar, în casa mea şi acolo vei vedea slava lui Dumnezeu, care ţi se va vădi  prin minune (apud prof. Haralambos  Bakirtzis, Minunile Sfântului Dumitru, Editura Agra, Tesalonic, 1997). La porunca guvernatorului bolnav, doi servitori ai acestuia şi-au legat mâinile cruciş spre a-l transporta în acest fel la biserica sfântului mare mucenic Dimitrie din Salonic. Aici,în timp ce înaltul guvernator se afla întins pe jos în semn de căinţă, de smerenie, rugându-se de mila cea cerească, a cerut după un timp să-l aşeze pe salteaua targă ce o aduseseră. Atunci, iar i s-a arătat sfântul care i-a spus: Hristos îţi dă putere, Dumnezeul nostru, Cel ce-i ridică pe cei căzuţi.  

Îndată suferindul guvernator s-a ridicat cu lacrimi în ochi, a stat pe saltea şi a cerut să-i fie aduse încălţăminte şi îmbrăcăminte, iar slujitorii i-au adus cele cerute de îndată din casele din jurul bisericii. El s-a îmbrăcat şi s-a încălţat şi după ce a mulţumit cu lacrimi sfântului Dimitrie vindecătorul său, a preferat să se ducă acasă pe jos şi nu călare, spre a arăta în acest fel minunea dumnezeiască. După care s-a întors în scurt timp cu aur şi argint spre a fi împărţit săracilor şi bolnavilor din Tesalonic.

Aflăm aici şi de cea mai recentă minune a sfântului Dimitrie. Înainte de 1997, a venit la biserica sfântului o mamă îndurerată cu fiica ei de opt ani care nu vedea deloc cu ochiul stâng. Cele două, mamă şi fiică, s-au rugat cu ardoare la sfintele moaşte, s-a cântat sfântul paraclis pentru vindecarea elevei. Apoi au plecat cu inima împăcată de la sfânta biserică, după ce au luat şi un pliculeţ cu vată îmbibată cu mirul sfântului Dimitrie. După trei zile, după ce eleva s-a urcat în autobusul care o ducea spre şcoală a observat că începe să vadă cu ochiul stâng cu care înainte vreme nu vedea... Văd! a început ea să strige cu bucurie. E minunea Sfântului Dimitrie! Şoferul a oprit de îndată autobuzul, a strigat pe mama fetei care nu se îndepărtase prea mult de staţia de unde se urcase fiica ei. În după amiaza aceleeaşi zile, întrega familie s-a dus la biserică pentru a mulţumi sfântului pentru milosârdia sa. Dar cea mai mare minune este aceea că după cucerirea Salonicului de către Imperiul Otoman (1430), biserica a rămas tot biserică ortodoxă pe perioada a 60 de ani (1430- 1490), în contextul în care aproape toate bisericile creştine greceşti au fost preschimbate în  geamii musulmane. De ce? Credinciosul grec Lukas Spandunis din Tesalonic plătea turcilor o taxă foarte mare pentru ca biserica să nu devină geamie, iar la moartea sa, sarcofagul i-a fost aşezat în zidul de nord-vest al culoarului central al bisericii. Abia în 149l, biserica a fost transformată în geamie, pe timpul sultanului Baiazid al II-lea, cu numele de Geamia de Argint şi aşa a rămas până în anul 1912, când Salonicul a fost eliberat de armata elenă, în chiar ziua pomenirii sfântului Dimitrie (26 octombrie 1912). Înainte de eliberarea Salonicului, preoţii - învăţători (hogii) musulmani au văzut cu ochii lor, în timpul nopţii, pe Sfântul Dimitrie călare, în fruntea armatei greceşti. Acest fapt l-a relatat un hogea prizonier căruia i-a fost greu să înţeleagă cine era cavalerul neînfricat care înainta, umplând de groază pe păgâni. Dar pe tânărul cavaler l-au văzut şi soldaţii greci cu inima curată, înainte de asaltul general asupra Salonicului ca, astfel, după bătălia victorioasă, lumea să se încredinţeze odată în plus că Sfântul a rămas şi rămâne izbăvitorul oraşului - port Tesalonic. De aceea se prăznuieşte de fiecare dată eliberarea oraşului pe 26 octombrie, dată ce coincide cu sărbătoarea sa religioasă. Racla argintată a Sfântului cu moaştele sale vindecătoare se află în interiorul chivotului de marmură situat pe latura de nord a bisericii. Tot în biserica Sf. Dimitrie se află moaştele sfinţilor pătimitori cu acesta şi anume: sfânta cuvioasă muceniţă Anisia, sfântul Grigorie Kallidis, mitropolitul Irakliei şi Redestosului, sfinţii Lup şi Nestor.

Ieşim şi ne pomenim pe strada Egnatia din Salonic, fosta Via Egnatia: Via Appia lega Roma, prin Via Egnatia pe care umblăm acum de Constantinopol. Via Appia cobora în Italia de  sud până la Brundisium (Brindisi de azi), traversa Marea Adriatică până la Dyrrachium (Durres de azi din Albania), continua prin localităţile Lychnidos, Heraclleea, Edessa până în Tessaloniki. De aici această autostradă antică continua prin Amphipolis, Traianoupolis, Kypsela, Perinthos până la Bizantyon (Constantinopol). Simt o vie emoţie că îmi port paşii pe fosta Via Egnatia, cunoscută din Geographia lui Strabon şi despre care ştim că a fost construită de către proconsulul provinciei Macedoniei Gnaeus Ignatius în anul 146 de unde și denumirea de Via Egnatia cu o lungime de 746 mile romane (1120 km), fiind lată de şase metri şi pavată cu dale de piatră. După recunoaşterea creştinismului, Via Egnatia avea să joace un mare rol în istoria acestuia prin ridicarea de-a lungul acesteia a multor biserici şi mânăstiri, pe aici treceau pelerinii şi cruciaţii. În zilele noastre, autostrada Egnatie Odos leagă Tesalonicul de graniţa cu Turcia, fiind o parte a drumului european E 90, cuprinzând 76 de tunele şi 1650 de poduri.

Ca şi pelerinii din vechime umblăm şi noi acum pe via Egnatia, cu diferenţa că nu ne ducem la Constantinopol sau spre Ţara Sfântă, ci spre Sfântul Munte Athos înconjurat acum de o mare furioasă, sătulă parcă să tot permită atâtor necredincioşi să tulbure liniştea monahilor din Agion Oros. Aşa că în semn de penitenţă minimă, mărşăluim de câteva ore prin Salonic, cu speranţa în suflete că Maica Domnului ne va milui şi ne va îngădui să ne închinăm sfintelor ei icoane şi domnului nostru Iisus Hristos.
Părintele îndrumător ne spune că mâine este 14 noiembrie, este ziua morţii Sfântului Grigorie Palama şi că trebuie să ne ducem la catedrala care-i poartă numele. Îl ascultăm şi ne luăm pe urmele lui. Lăcaşul de cult a fost construit în anul 1891 pe locul unei  biserici mai vechi, având hramul Sf. Dimitrie, dar care a ars în anul 1890. Catedrala pe care o vizităm acum a fost ridicata de arhitectul Ernst Ziller, un neamţ stabilit în mod curios în Grecia. Apoi biserica a fost modificată de către arhitectul grec Paionidis Xenofon, care a dus mai departe planurile proiectantului german şi a finalizat construcţia bisericii în anul 1914. După un cutremur în 1978, pictura originală  hagiografică a fost înlocuită cu o alta de către pictorul Nicolas Kessanlis din Istanbul. Biserica este consacrată memoriei unui mare şi învăţat  arhiepiscop al oraşului, Grigorie Palama, care a trăit în secolul al 18-lea şi care este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanti sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. Se sărbătoreşte de două ori pe an: pe 14 noiembrie, ziua morţii sfântului şi în a doua duminică a Postului Mare. Biserica Agios Gregorios Palama, din punct de vedere arhitectural, este de tip octogonal bizantin, cu elemente neoclasice şi neoromanice. Naosul are formă de cruce echilaterală înscrisă şi este acoperita de o cupolă mare, iar cele  patru clopotniţe înalte şi zvelte străjuiesc  colţurile lăcaşului. În interiorul bisericii sunt păstrate la mare cinste şi respect moaştele sfântului Grigorie Palama. Spre nespusa şi plăcuta noastră surpriză îl întâlnim în Salonic pe scriitorul orădean Şuşu Cătălin, lângă un alt grup de credincioşi din Oradea, aduşi aici de un preot din Oradea. Ne strângem cu bucurie mâinile, suntem emoţionaţi peste măsură că ne-a fost dat să ne întâlnim aici, îl conduc în locul de unde se pot cumpăra cărţi despre biserica vizitată chiar în limba română. Ies pe neobservate din grupul aflat la taclale pe o terasă din apropierea Bisericii Sfântului Grigorie Palama şi cobor urmărit de larma lor spre mare. Ajung de îndată pe promenada superbă a Salonicului. Toate străzile coboară spre mare. Privesc apa liniştită a golfului care adăposteşte vapoare mari, dar şi ambarcaţiuni mai mici. În stânga mea zăresc Turnul Alb al Salonicului. Iar în faţa mea, un golf cu ape liniştite spre deosebire de furtuna care a fost anunţată că bântuie de câteva zile coastele Sfântului Munte Athos… Dar părintele Ambrozie mă smulge din reverie. Întocmai unui sergent în sutană, el coboară spre mare, în fruntea grupului de pelerini. El sună adunarea şi pentru cei care sunt prin preajmă pentru a ne strânge sub steagul său de luptă. Vom lupta cu oboseala,cu somnul care ne dă deja târcoale, cu îndoiala păcătoasă şi atroce, de neînlăturat care ni s-a strecurat în inimi: cum va fi vremea la Sfântul Munte Athos? După ce salutăm, fiecare în felul lui, Salonicul atât de pitoresc, de primitor, deşi ne-a udat ca şi cu busuiocul cu nişte picuri de ploaie, ne îmbarcăm în autoturismele noastre şi ieşim din uriaşul port grecesc pentru a ne îndrepta spre fratele lui mai mic Ouranopolis. O întrebare ne chinuie însă amarnic mintea de nu mai putem să aţipim deloc: Va fi sau nu va fi furtună (boufori) pe Sfântul Munte Athos?

(Va urma)