„Am pus, domnule general, la dispoziţia ţării şi neamului meu, pe lângă trei copii, tot ce D-zeu mi-a dat ca suflet, trup şi minte. Regret din suflet că a fost imposibil să ajungem la rezultatele ce speram, când nu cunoşteam îndeajuns forţele inamicului”- gral Dumitru Cocorăscu

 

În prima bătălie de pe Jiu gruparea inamică suferise o grea şi neaşteptată înfrângere. Planurile de campanie prognozate şi detaliate cu atâta atenţie şi amănunte de către generalul von Falkenhayn şi executate, fără succes, de gruparea general Knneussl, a îndârjit şi mai mult lupta. Cu toate că nu reuşise pe deplin planul său, generalul von Falkenhayn (foto stânga) se încăpăţâna să atace tot pe valea Jiului, să facă spărtura printr-un atac bruscat, prin surprindere şi neapărat înaintea venirii iernii. Direcţia de atac aleasă de generalul german era, în opoziţie cu concepţia austriacă a grupării comandate de arhiducele Carol, care ţinea la părerea ca lovitura principală să se dea la Braşov, mai cu seamă că generalul von Kneussel fusese bătut pe valea Jiului. Falkenhayn îşi întemeia concepţia pe următoarea argumentaţie: o eventuală înaintare pe fronturile celelalte din Ardeal era exclusă şi chiar dacă s-ar fi produs ar avea o relevanţă minoră. Schimbarea serioasă a frontului în Munţii Carpaţi înainte de sosirea ierni era forte puţin probabilă în oricare sector. În regiunea Surduc munţii aveau cea mai mică adâncime şi o acţiune hotărâtă putea asigura ieşirea trupelor din defileu. Numai acolo, scria generalul – „se mai poate spera să surprindem pe inamic, căci după succesul obţinut de români contra trupelor generalului Kneussel era evident că românii nu se vor mai aştepta la un atac din partea noastră” pe acea direcţie.

Pentru a-şi pune în aplicare planul său comandantul Armatei a 9-a germane a purces la câteva modificări printre care înlocuirea generalului Kneussel, cu generalul Kuhne căruia îi rămâneau şi forţele la dispoziţie şi aceeași misiune. „Veţi înainta iniţial pe ambele părţi ale trecătorii Surduc, stăpânind ieşirile din defileuri până la înălţimea aproximativ Tg. Jiu, astfel încât Corpul de cavalerie să poată fi împins spre sud în regiunea deluroasă a ţării”.

Condiţia esenţială a reuşitei o constituia starea drumurilor, afectate de mai multe ploi torenţiale, a căror reparaţie cădea în sarcina Diviziilor 41 şi 109 germane, relocate în sectorul Jiu. Generalul era forte atent la acţiunile de atac demonstrative pe tot frontul. Din acele observaţii a tras concluzia că nu sunt indiciile unei ofensive de amploare. Ofensiva programata a fost amânată, datorită intemperiilor şi stricăciunilor la drumuri, până la începutul lunii noiembrie, după cum raporta feldmareşalului Hindenburg, la 9.30 în seara de 20 octombrie 1916.

Pentru a masca intenţia loviturii principale a presat, cu acţiuni ofensive puternice pe toate trecătorile, fără a fi contat pe succese răsunătoare deoarece inamicul se apăra pe poziţii favorabile iar încercările lui de învăluire în munţi imita tactica folosită de noi, explica generalul Falkenhayn. La Braşov a primit musafiri distinşi, a organizat petreceri, a făcut exerciţii demonstrative, a decorat şi a făcut parade militare cu scopul de a-şi ascunde adevăratele intenţiile ofensive şi a deruta adversarul. Pe valea Jiului erau aduse masive şi proaspete forţe în gruparea Kuhne, care primise ordin de atac pentru 28 octombrie 1916, asupra Urmei Boului. Acolo s-au concentrat 4 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie cu o forţă combativă de 36 batalioane, 2 batalioane de ciclişti, 53 escadroane, 4 companii de pionieri, 36 baterii uşoare, 6 baterii grele, 3 baterii aruncătoare de mine (36 piese) şi 290 mitraliere.

Proiectele de operaţii ale armatei române, după succesul din prima bătălie de la Jiu, s-au mutat spre celelalte sectoare, iar trupele de la Jiu au rămas în contact cu inamicul fiind trecute pe sectoare în apărare pe poziţia liniei de întărire Bumbeşti, Horezu, Valari, Dobriţa, iar cu linia a 2-a pe Tetila, Câineni, Curtişoara, Vădeni, Bălani, Palota, Raşoviţa. Forţa combativă a Grupului Jiu era, înaintea celei de-a doua bătălii, de 21 batalioane şi 2 companii de miliţii, 9 baterii de câmp, 8 baterii de diferite calibre, 1 escadron de cavalerie şi 26 mitraliere.

Adică, un raport de forţe devastator în favoarea trupelor germane 1/53 escadroane de cavalerie sau de 1/11,6 în mitraliere. Într-o asemenea împrejurare sfătuiţi de ruşi, sau/şi de francezi comandamentele române mai mutau cu întârziere trupe, de ici acolo, pentru a astupa o nevoie, aşteptând încă sosirea pe front a corpurilor de armată ruseşti, sau pur şi simplu se ordona trupei „care nu poate înainta să moară pe loc!”. Păi cum altfel putea face maior Gagiu, dacă Urma Boului a fost violent atacată de 6 companii inamice, să o recucerească? , când primea asigurarea că „pentru moment nu vă poate asigura nici un ajutor”! Rapoartele şi telegramele Grupului Jiu, către forurile ierarhice, descriau cursul bătăliilor năprasnice ce s-au dus până la începutul lunii noiembrie când s-a dat ordin de retragere. Spicuim câteva idei din acele documente: „Maiorul Dumitrescu şi căpitan Terpu rămân pe poziţia lor, pe care se găsesc acum, recomandându-le a se opune oricărei încercări de înaintare din partea inamicului” - ordin dat de colonelul Anastasiu, pe 29 octombrie 1916. Să rezistaţi „încă 2-3 zile până când cred că se lămureşte definitiv situaţia de la Olt, după care vi se vor trimite 3-4 batalioane în ajutor”.  

Să atacaţi „imediat energic cu trupele disponibile trupele inamicului care au ocupat gura defileului”… suna poruncitor ordinul generalului Cocorăscu (foto), către gruparea colonel Jippa. Trebuie a se considera ca o „sfântă datorie pentru fiecare, apărarea până la ultima picătură de sânge a tuturor poziţiilor, pentru ca inamicul să nu mai poată pătrunde în valea Jiului şi Tg.-Jiu, căci aceasta ar fi mare nenorocire pentru întreaga Olteniei” (În lucrarea sa „De la Sibiu până la Siret. Impresiile unui corespondent de război”, Karl Rosner scria despre generalul Dumitru Cocorăscu şi vitejii care au apărat Valea Jiului, cuvinte elogioase: „românii s-au arătat adversari curajoşi care ştiau să se folosească de cel mai mic avantaj pe care-l oferea terenul accidentat şi prăpăstios al munţilor.” A fost decorat cu Ordinul Steaua României, Coroana României şi Franz Josef)

Armata 1-a încerca să susţină moralul trupelor. Să-i îndemne la acţiuni de manevră „pe fronturi mici, cu înaintare îndârjită, întoarceri cu efective mici de front, trăgători rari, fofilarea unităţilor dinapoi printre formele terenului, distrugerea mitralierelor prin artilerie….”

Generalul Vasilescu, transmitea trupelor informaţii despre vrăjmaşul „epuizat de osteneli şi suferinţe, demoralizat şi dezorganizat şi incapabil de a rezista unei acţiuni hotărâte din partea trupelor noastre”. Numai că lozinca sa înainte, tot înainte, cu luarea măsurilor pentru reducerea pierderilor, nu avea cine s-o mai susţină. Trupele erau în contact permanent cu inamicul şi cunoşteau bine situaţia din teren. Comandantul Grupului Jiu, generalul Anastasiu îşi îndemna trupele la acţiuni energice, cu menţinerea poziţiilor pe timpul nopţii, organizarea de patrule apropiate, înainte, pe flancuri şi în spate pentru evitarea surprinderii pe văi şi poteci. Cu toţii aşteptau de la Grupul Jiu să înnoiască legendarele „fapte de arme pe care ofiţerii şi trupa le-au săvârşit zilele trecute şi care vor rămâne de-a pururea cea mai frumoasă pagină a războiului nostru naţional”. Şi faptele nu au întârziat să se arate. Inamicul a fost ţinut pe poziţiile sale. „Şapte atacuri date asupra Sâmbotinului-Porceni au fost uşor respinse de bravele trupe a colonelului Obogeanu”, se arăta în ordinul de operaţii nr.77/30 octombrie 1916, a Comandantului Grupului Jiu către comandanţii de sectoare. Apoi, continua ordinul că inamicul avea trupe de mâna doua, spre Urma Boului. După cum vom vedea tocmai de acolo avea să vină lovitura decisivă dată de generalul Kuhne, unde erau concentrate trupe de elită şi cavalerie. La ora 12,15 noaptea /30 octombrie 1916, col. Jippa, comandantul Brigăzii 21 Infanterie, intenţiona să atace inamicul din faţă şi spate, cu toate forţele, doar că în zorii zilei, la ora 4 inamicul a devansat atacul cu toată înverşunarea, mai ales în flancul brigăzii, silind trupele să se retragă de pe poziţie. A doua zi, comandantul Diviziei 1 raporta, Armatei 1-a, că situaţia trupelor de la Jiu „devine din moment în moment mai critică. Inamicul a mai adus pe front 3 noi divizii şi artilerie grea”.

Pe măsură ce inamicul masa trupe proaspete şi lărgea capul de pod la ieşirea din munţi, se punea problema evacuării populaţiei din calea războiului, ceea ce crea probleme şi mai complicate faţă de cele deja existente. În acest sens s-au dat dispoziţii de retragere de pe acele poziţii pe care nu se mai putea rezista. Toate depozitele de la Tg.-Jiu s-au evacuat la Filiaşi. Materialul sanitar şi toţi răniţii s-au evacuat în interior. Hrănirea trupelor a fost afectată. Cu toate acestea trupa ataca şi contraataca cu o bravură de toată lauda. Forţele inamicului sporeau cu fiecare acţiune, în timp ce rămăşiţele unităţilor noastre, refăcute, porneau câte un nou atac. Comandantul Armatei 1-a cerea rezistenţă încă „4-5 zile cu supremul sacrificiu”. Mai era oare timp şi putere de a rezista? După cum s-au desfăşurat evenimentele vom constata că timpul a lucrat în favoarea inamicului la Jiu.

Generalul von Falkenhayn raporta, cu satisfacţie, Comandamentului Suprem al Armatelor că nu mai avea nici o îndoială că gruparea din pasul Surduc trebuia sprijinită cu o nouă divizie, care „v-a fi suficientă, după toate probabilităţile, ca să punem stăpânire nu numai pe căile de comunicaţie ce duc prin valea Jiului spre sud, ci şi pe calea ferată Orşova-Craiova, pentru a forma astfel o bază ce ne dă posibilitatea de a întoarce celelalte poziţiuni române din munţii Transilvaniei înspre Est”. Previziunea sa a fost una realistă, dar şi puternic şi continuu sprijinită. De altfel trebuie spus că, de când a declanşat ofensiva de la Jiu, generalul Falkenhayn nu a modificat misiunea marilor unităţi. Le-a susţinut continuu cu forţele şi resursele proaspete a încă 5 divizii. Generalul era responsabilizat de Arhiducele Carol, „se lasă la aprecierea plinei răspunderi a Excelenţei Voastre dacă lovitura principală n-ar avea sorţi de succes mai mare în altă parte”. Încăpăţânat generalul şi-a păstrat decizia şi a obţinut succes, pas cu pas.

Ordinul dat de Divizia 1 unităţilor sale de a „rezista succesiv cu cea mai mare îndărătnicire, pentru a evita lupta în Tg.-Jiu” devenea cu fiecare clipă aproape imposibil de executat. Generalului Vasilescu promitea, la 11.30 noaptea, pe 31 octombrie 1916 ,,că în 2-3 zile vor sosi „ajutoare suficiente nu numai pentru a rezista dar chiar pentru o ofensivă de mare succes” nu au mai ajuns la timp, astfel că succesul scontat a fost compromis. Rezistenţa dârză pe poziţiile deţinute de Grupul Jiu s-au datorat generalului Cocorăscu, coloneilor: Jippa şi Obogeanu, Lt. col. Truşculescu şi Neagu, şi celorlalţi comandanţi de unităţi care raportau situaţia disperată în care se găseau în termenii următori: „Sunt atacat din 3 părţi. Efectivele unităţilor sunt la un sfert. Mă menţin pe poziţie. După o știre de la căpitanul Isac, inamicul în forță de 3 batalioane și cavalerie înaintează de la Mușătești-Voineștii de Sus. În acest caz retragerea noastră ar fi periclitată.”. Asemenea rapoarte au sosit de la unităţile aflate în contact cu inamicul în tot cursul nopţii. „Rezist pe poziţie. Aştept ordine.” De la eşaloanele superioare spre unităţi curgeau ordine de încurajare la „o rezistenţă puternică încă, şi totul va fi bine”. Comandantul Regimentului 59 Infanterie, lt. Col. Mlădinescu, pe 1 noiembrie 1916, la ora 5.30, raporta Brigăzii 22 Infanterie „Fiind atacat de forţe mult superioare am fost nevoit să părăsesc poziţia”. Retragerea şi ocuparea poziţiilor din adâncime şi restabilirea legăturilor dintre unităţii s-a făcut cu mare greutate fiind necesari km de fir. Pe 1 noiembrie Marele Cartier General înştiinţa comandamentul Armatei 1-a că pentru sprijinirea Grupului Jiu se punea la dispoziţie Divizia 17, cu 9 batalioane de infanterie şi Regimentul 28 artilerie, ce urma a se transporta pe calea ferată. Până atunci se cerea „imposibilul ca trupele să se menţină cu orice preţ pe poziţiunile actuale şi să nu se rupă unităţile.”