Pe 10 august, în timp ce ajutorul trimis de Marele Cartier General era pe drum, ofensiva Gerok a încetinit. Rezistenţa românilor era înverşunată, cedau teren „puţin câte puţin, cu contraatacuri puternice” care au epuizat inamicul.

 

Îşi face apariţia Vulpea Deşertului

Terenul dificil a fost în avantajul trupelor româneşti, doar în centru ofensivei unde acţiona Batalionul Vânători de Munte din Württemberg (BVW) s-au înregistrat pătrunderi semnificative. Lui Rommel, care se remarcase la începutul ofensivei, i s-a încredinţat comanda unei mari părţi a batalionului. El a condus atacul folosind tactica inducerii în eroare şi a surprinderii, care i-a adus mai târziu porecla de Vulpea Deşertului. La primele ore ale dimineţii şi-a infiltrat oamenii cu mitraliere la marginea poziţiei principale a românilor şi a lansat apoi un atac prin surprindere. Românii s-au retras doi kilometri părând în dificultate, dar a urmat un contraatac al Regimentului 16 Infanterie condus de col. Mihail Cezari, care s-a transformat într-o luptă corp la corp. În aceea zi Rommel a avut două întâlniri cu moartea, dar norocul i-a surâs.

„Una din ordonanţele mele de front”, îşi amintea el mai târziu, „a tras un glonţ în capul unui român din stânga mea care mă luase la ţintă de la o distanţă de vreo 15 metri.” Puţin mai târziu s-a trezit cu un grup de soldaţi români care i-au ieşit brusc în faţă. Împreună cu însoţitorii săi au luat-o la goană. Rommel relata că, în timp ce el şi tovarăşii săi alergau să se pună la adăpost, ofiţerul francez care însoţea unitatea română „a strigat într-una «omorâţi-i pe câinii germani» până când am fost lovit de un glonţ tras de aproape.” Rănit la braţ, Rommel a scăpat cu viaţă pentru a continua o carieră militară strălucită. Dacă soldatul român care l-a rănit ar fi ochit un pic mai bine, alta ar fi fost istoria militară a lumii...

 

Înaintarea continuă

Pe 11 august ofensiva Gerok a continuat cu intensitate maximă, inamicul pătrunzând pe două coloane spre est, una pe valea Trotuşului, ocupând muntele Cireşoaia ajungând la nord de Târgu Ocna. A doua coloană a urcat de-a lungul râului Slănic, ajungând la vest de Târgu Ocna, oraşul fiind supus acum tirului inamic. Populaţia civilă a început să fugă, coloane de refugiaţi umplând drumurile cu căruţe încărcate cu lucruri personale, amintind de haosul din 1916. Înaintarea a fost stopată cu mare greutate de DI 6 română.

În ciuda faptului că a fost rănit, Erwin Rommel a primit comanda a şase companii pentru a cuceri vârfului Coşna. „Noua şi dificila sarcină era foarte interesantă”, nota el mai târziu, „aşa încât am rămas cu echipamentul.” Pentru a nu fi luaţi prin surprindere, apărătorii români şi-au creat un cerc de avanposturi. Cu Rommel dirijând personal asaltul pe coastele înălţimii, patru companii ale BVW s-au infiltrat neobservate, în şir indian, în perimetrul românilor. Sub acoperirea mitralierelor au luat cu asalt apoi poziţiile defensive româneşti pe care le-au ocupat destul de rapid. Apoi românii au lansat un cotraatac care s-a transformat într-o încleştare sălbatică pe tot parcursul zilei. „Pierderile noastre au început să crească în ritm alarmant”, îşi amintea Rommel. Noaptea târziu, trupele române au primit ordin de retragere, abandonând Coşna în mâinile nemţilor.

 

Primul punct de cotitură

Evacuarea vârfurilor Cireşoaia şi Coşna a pus în dificultate DI 7 română, aflată la capătul a patru zile de lupte intense, cu efectivele reduse de pierderi, iar cei rămaşi în viaţă erau sleiţi de puteri. În plus, întregul front al Corpului IV român era în pericol să cedeze. În acest moment Averescu a încredinţat o misiune importantă forţelor de rezervă trimise de Marele Cartier General. Generalul s-a adresat ofiţerilor superiori din Divizia 1 Cavalerie descălecată, formată din două batalioane de 700 de oameni fiecare (aceştia mărşăluiseră 82 de kilometri pentru a ajunge pe front).

„Oprirea avalanşei inamice depinde de voi”, le-a spus Averescu ofiţerilor superiori, cae trebuiau să le transmită oamenilor din subordine că sunt „sortiţi să lupte şi să moară pentru patrie.”

La ora 19.00 cavaleriştii descălecaţi au atacat de-a lungul coastelor sudice ale muntelui Coşna într-un „entuziasm de nedescris.” N-au reuşit să recucerească cota 789, dar au oprit înaintarea inamică. Batalioanele germane au dat înapoi înregistrând pierderi grele. Chiar îndrăzneţul locotenent major Erwin Rommel nota despre acel moment că a trebuit să se mulţumească cu cucerirea vârfului şi păstrarea lui. Stăvilirea „avalanşei” inamice a fost primul moment de cotitură al încleştării de la Oituz.

În ziua de 12 august Averescu a ordonat Corpului IV armată să menţină poziţiile, interval necesar pentru recuperare, urmând a interveni doar dacă este imperios necesar. Momentul „imperios necesar” s-a ivit când DI 70 ungară a continuat să înainteze de la Cireşoaia pe valea Trotuşului pentru a ocupa punctele de trecere a râului şi a arunca în aer calea ferată. Companii din DI 7 română, Batalionul Vânători de Munte românesc şi forţele ruse din vecinătate au lansat un contraatac puternic asupra DI 70 ungară punând-o pe fugă. Frontul ofensivei a fost rupt, iar forţele ungare s-au retras în dezordine, batalionul montan românesc capturând peste 400 de soldaţi inamici. Balanţa victoriei s-a înclinat spre români, iar generalul von Gerok a ordonat ca DI 70 ungară să se replieze şi să reziste „necondiţionat” pe muntele Cireşoaia.

 

Contraofensiva românească (13 august)

Averescu era decis să recupereze vechile poziţii ocupate de Armata a II-a. Aripa dreaptă a DI 7 română ajutată de cinci batalioane ruseşti a continuat înaintarea din ziua precedentă şi au ocupat Cireşoaia. După amiaza însă, ungurii ajutaţi de un batalion de germani, au contraatacat, iar ruşii care luptaseră foarte hotărât cu o zi înainte s-au retras panicaţi. În aceste condiţii românii au fost siliţi să se retragă şi ei, evacuând a doua oară Cireşoaia.

A doua zi unităţi ale Corpului IV român la comanda căruia fusese instalat generalul Artur Văitoianu au reluat ofensiva pe Coşna.

Iată cum descrie Rommel atacul: „Coloane româneşti masive au atacat de la sud-est, nord-est şi nord. În pofida pierderilor grele continuau să vină tot mai mulţi duşmani. Drumul şi coastele, dar mai ales şanţurile s-au umplut cu cadavrele duşmanilor” - amănunte înfricoşătoare care arată tenacitatea şi spiritul de sacrificiu al soldaţilor români. Rommel recunoaşte şi pierderile grele suferite de propria armată şi mai aminteşte faptul că timp de cinci zile nu i s-a putut schimba bandajul pe rană şi nici nu a reuşit să se descalţe, suferind din pricina picioarelor umflate. La finalul unei zile cumplite românii au rămas stăpâni pe vârful Coşna. Duşmanul a fost împins de pe majoritatea terenului pe care înanitase la declanşarea ofensivei. A fost al doilea moment de cotitură favorabil pentru înclinarea balanţei victoriei către români.

Între 14-18 august s-a instalat o acalmie între cele două tabere combatante, prilej pentru refacerea soldaţilor şi completarea efectivelor.

(Va urma)

Explicaţii galerie foto: 

1. Generalul Berthelot şi generalul Văitoianu pe front la Caşin
2. Locotenetul major Erwin Rommel în 1917
3. Planurile atacului condus de Rommel pe vârful Coşna
4. Trupe româneşti în repaos la mănăstirea Caşin
5. Ambulanţe româneşti la Oituz