Au trecut şase luni amare din momentul semnării Păcii de la Buftea. România era învinsă, capitala ocupată, iar regele Ferdinand supus unei presiuni constante să ratifice documentul care lăsa ţara la cheremul Puterilor Centrale. În primăvară lui 1918 germanii lansează ofensiva de primăvară. Soarta războiului urma să se schimbe.

 

Şeful de stat major al Înaltului Comandament German (OHL), generalul Erich Ludendorff, a dezvoltat planurile pentru operațiunea numită „Michael”,  ca o ofensivă generală de-a lungul Frontului de Vest. Ofensiva de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul să despartă forțele britanice și franceze printr-o serie de avansări şi învăluiri. Comandamentul german spera să lanseze un atac hotărâtor înainte ca forțele americane, care soseau în număr mare de peste ocean, să fie gata pentru luptă. Înainte de începutul ofensivei, Ludendorff a făcut însă o greșeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane în Rusia și mutând doar o parte mică a forțelor germane pe Frontul de Vest.

Operațiunea Michael a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forțelor Marii Britanii, pe direcția Amiens. Forțele germane au reușit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată, după 1914, manevrele militare au fost întrebuințate iarăși pe Frontul de Vest. Tranșeele britanice și franceze au fost cucerite. Asaltul infanteriei a fost precedat, ca de obicei, de un bombardament intens de artilerie, urmat imediat de o serie de atacuri directe. În contrast cu pregătirile de artilerie din anii precedenţi, în această ofensivă bombardamentul pregătitor a fost de scurtă durată, urmat apoi de infiltrarea unor grupe mici de soldați în punctele vulnerabile ale inamicului, atacând punctele de comandament și încercuindu-le pe cele mai puternice. Astfel izolate, poziţiile au fost distruse apoi, rând pe rând, de infanteria grea germană.

Linia frontului era acum la o distanță de doar 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant, supranumite „Dicke Bertha”, au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra capitalei franceze, ceea ce a cauzat panică şi părăsirea oraşului de către mulţi parizieni. Etapele inițiale ale ofensivei au avut un asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare națională. Mulți germani considerau că victoria era aproape, însă rezistenţa franco-britanică a fost acerbă. După câteva lupte dure, ofensiva germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie și 5 aprilie 1918 au fost de 270.000 de oameni.

În lupte au intrat şi americanii, deşi nu sosiseră toate forţele expediţionare. Diviziile americane disponibile, din care generalul John Joseph Pershing intenționa să formeze o forță independentă, au fost alocate armatelor franceze și engleze (28 martie). La conferința de la Doullens (Picardia, Franţa) a fost creat un comandament suprem al Aliaţilor, iar mareșalul englez Douglas Haig a cedat controlul forțelor sale lui Ferdinand Foch, numit comandant-suprem al forțelor Aliaților.

 

Soarta războiului se schimbă

 

OHL a lansat în scurtă vreme Operațiunea Georgette în nord, contra porturilor de la Canalul Mânecii, cu scopul de a bloca tranzitul forţelor americane şi afluxul de provizii pe continent. Operațiunea a fost oprită de către Aliați după pierderi teritoriale mici. Au urmat operațiunile Blücher și Yorck, inițiate de către armata germană la sud, înspre Paris.

A doua bătălie de pe Marna a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura orașul Reims şi s-a dovedit a fi ultima ofensivă a lui Ludendorff. Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaților, terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forțele germane s-au retras până la pozițiile deținute înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a mai luat niciodată inițiativa.

Pe 20 iulie a ajuns vestea la Iaşi că germanii au fost opriţi şi siliţi să se retragă, abandonând 17.000 de prizonieri şi 360 de tunuri.

„Recenta ofensivă a înflăcărat poporul român”, raporta OKM (Comandamentul Mackensen la Bucureşti) la Berlin pe 8 august. Mai urmau şi alte veşti bune. Pe frontul italian, austriecii au eşuat în ofensiva de la Piave, în timp ce simultan, grupări de populaţii cehe şi iugoslave din k. u. k. Doppelmonarchie (Dubla Monarhie împărătească și crăiască - kaiserlich und königlich Doppelmonarchie) au făcut declaraţii de autoderminare naţională.

„În toată Moldova”, se arăta într-un raport al serviciilor austriece de informaţii, „circulă zvonuri despre un război civil în Austro-Ungaria”, că „începe mult aşteptata fărâmiţare a monarhiei”.

În Muntenia ocupată, starea de spirit a românilor a început să crească, la fel ca lipsa de respect faţă de forţele de ocupaţie. Se discuta deschis, pe stradă şi în cafenele, despre evoluţiile de pe front, iar când ofiţerii germani şi austrieci apăreau pe străzi în uniformă, li se strigau insulte, arătau rapoartele poliţiei germane. Soldaţii români demobilizaţi erau în prima linie a destabilizărilor, se distingeau ca provocatori şi membrii ai rezistenţei.

În toată această agitaţie care prevestea schimbarea inevitabilă a cursului războiului, primul ministru Alexandru Marghiloman nu a tras concluziile potrivite în faţa evenimentelor aflate în derulare. El a rămas cu convingerea că viitorul României se află într-o relaţie apropiată cu Germania şi Dubla Monarhie. Din acest motiv a continuat să susţină ratificarea de către regele Ferdinand a Tratatului de la Bucureşti, într-o formă care cuprindea multe dintre pretenţiile impuse României. Dar Ferdinand, căruia evenimentele de pe front îi dădeau noi speranţe, a rezistat în faţa presiunilor, mai ales germane, de a-şi da acordul, fără de care tratatul nu era valabil din punct de vedere legal. Furia şi frustarea Puterilor Centrale au crescut din acest motiv, în cancelariile imperiale discutându-se despre o „curăţenie generală la Iaşi”, inclusiv înlocuirea dinastiei şi represiuni militare. Comandamentul lui Mackensen nu-şi dorea însă astfel de acţiuni, nicidecum o confruntare militară, deoarece, avertiza el Berlinul, „românii ar putea strânge uşor 350.000 de oameni, dintre care 175.000 gata de luptă”, iar forţele germane şi austriece erau insuficiente.

Cu toate acestea, Ludendorff a demarat pe 14 august, la cartierul general al armatei germane de la Spa (Belgia), planurile unei operaţiuni militare cu numele de Fangstoss. Până la începutul lunii septembrie s-a ajuns la un acord în privinţa următoarelor puncte: trupe austro-ungare şi germane ale Înaltului Comandament de Est aveau să atace Moldova pe Nistrul Superior, prin Bucovina; trupe austro-ungare din Ucraina urmau să invadeze Basarabia traversând Nistrul inferior pe la Tiraspol, iar forţele lui Mackensen aveau să avanseze peste Siret. Forţele defensive din Transilvania urmau să fie sporite. A fost pregătit şi un ultimatum, iar pe 13 septembrie lui Mackensen i s-a ordonat să se pregătească de marş. După numai trei zile însă, germanii au fost informaţi de austrieci că, în urma tratativelor de pace, kaizerul Karl a interzis participarea forţelor austro-ungare la operaţiune. Ludendorff a anulat operaţiunea, dar nu înainte de a transmite că toate „complicaţiile” viitoare cu România trebuie să fie suportate de Austro-Ungaria singură, trupele germane urmând a fi redirecţionate spre alte fronturi. (Va urma)

Explicaţii galerie foto: 

1. Tancuri britanice Mark IV 
2. Uriaşele tunuri Dicke Bertha
3. Asalt al infanterie germane
4. Ofensiva de primăvară (Kaiserschlacht)
5. Generalul Erich Ludendorff