Înfrângerea Bulgariei a reintrodus România în planurile Aliaţilor, care mizau pe o mobilizare rapidă a armatei. Regele Ferdinand, care a reuşit mai bine de şase luni să amâne ratificarea Tratatului de pace de la Bucureşti, a respins oferta de a poziţiona România neutră faţă de Puterile Centrale şi să renunţe la Transilvania. Sfârşitul războiului era aproape, dar România era nevoită să se pregătească pentru o altă confruntare militară.

 

România se alătură, din nou, Antantei

Imediat după înfrângerea Bulgariei, România a reapărut în planurile strategice ale Aliaţilor. Pe 30 septembrie, preşedintele Clemenceau l-a rechemat pe generalul Berthelot de la comanda Armatei a V-a aflată pe Frontul de Vest şi i-a ordonat să plece la Salonic pentru a conduce o „Armată a Dunării”. Armata română urma să joace un rol decisiv în înfrângerea forţelor lui Mackensen, ocuparea Transilvaniei şi cooperarea cu forţele aliate care operau în sudul Rusiei împotriva bolşevicilor. În colaborare cu generalul Franchet d'Espèrey, comandantul aliat de la Salonic, Berthelot a redactat o scrisoare către regele Ferdinand, scrisoarea fiind dusă pe 22 octombrie cu un avion francez la Iaşi de către Victor Antonescu, fostul ambasador român de la Paris. În scrisoare era dezvăluit planul ca armatele aliate să treacă Dunărea pe la mijlocul lui noiembrie.
„Este indispensabil ca România să ridice armele”, avertiza Berthelot, „pentru a-şi dovedi fidelitatea de nezdruncinat faţă de Antantă, a elibera teritoriul naţional şi a-şi câştiga încă o dată dreptul de înfăptuire a revendicărilor sale naţionale”. Oficialii români din anturajul regelui Ferdinand, în frunte cu Ionel I.C. Brătianu, au dezbătut îndelung problema. Generalul Constantin Prezan a fost chemat şi el la Iaşi, unde a ridicat obiecţii din punct de vedere militar faţă de mobilizarea imediată. Şi alţi ofiţeri de rang înalt susţineau că mobilizarea va fi dificilă şi cerea timp. Generalul Alexandru Averescu l-a sfătuit pe rege să schimbe guvernul şi să înceapă imediat mobilizarea, „astfel încât pacea generală să ne găsească cu arma în mână şi, dacă se poate, cu piciorul pe teritoriul pe care îl revendicăm”. Regele a cerut atunci să i se ordone colonelului Ion Antonescu să vină la Iaşi, aparent pentru a-l ajuta la „un studiu legat de campania trecută”. Generalul Christescu, şeful MSM, i-a atras atenţia regelui că „o mobilizare astăzi ar echivala cu o sinucidere”. Colonelul Antonescu a întocmit un raport pe 15 pagini, supervizat de generalul Prezan, în care făcea o descriere „nefericită” a armatei române şi care era, în fapt, o critică adusă activităţii lui Christescu. În final se conchidea că ar fi nevoie de 15 zile pentru pregătiri prealabile şi alte 15 zile de mobilizare sub protecţia forţelor aliate de la Dunăre.

Pe când conducătorii români întorceau problema pe toate feţele, armata imperială germană a fost respinsă pe Frontul de Vest, Ludendorff a fost demis, marina militară germană din portul Kiel s-a revoltat, iar frontul italian a căzut, silind Înaltul Comandament austriac să semneze Armistiţiul de la Villa Giusti din Padova (4 noiembrie). Acest armistiţiu obliga trupele germane să părăsească, în termen de 15 zile, teritoriul italian, Balcanii şi Austro-Ungaria, altfel aveau să fie capturate. Pe 5 noiembrie ministrul de Externe Constantin C. Arion telegrafia la Iaşi că trupele germane se pregăteau să plece din Bucureşti şi că putea urma anarhia, fiind nevoie de jandarmi şi trupe româneşti pentru menţinerea ordinii publice. În aceeaşi zi guvernul trimite soldaţi din Divizia 8 Infanterie către Cernăuţi, la cererea Consiliului Naţional Român, iar generalul Christescu a trimis celor cinci comandanţi ai corpurilor de armată „Instrucţiuni secrete privind mobilizarea armatei”. Pe 6 noiembrie regele Ferdinand l-a înlocuit pe Marghiloman din funcţie cu generalul Coandă, un apropiat al lui Brătianu. Pe 7 noiembrie guvernul german a hotărât să demareze negocieri privind încheierea unui armistiţiu, decizia cu privire la mobilizare şi intrarea în război a României devenind imperativă. Brătianu, după cum îi era obiceiul, zăbovea şi cântărea consecinţele.

Comandanţii aliaţi de la Dunăre, Berthelot şi d'Espèrey, care nu mai aveau veşti de la Iaşi, deveneau neîngăduitori faţă de reţinerea guvernului român. Corpul expediţionar aliat avea ordin de la Paris să intercepteze armata lui Mackensen înainte ca ea să scape, iar comandanţii aliaţi au decis să forţeze mâna guvernului român, ordonând trupelor să traverseze Dunărea în noaptea de 8 spre 9 noiembrie. Pe 8 noiembrie Berthelot a transmis la Iaşi o telegramă ce conţinea un sfat direct: „Cer într-un mod foarte serios ca Armata Română să fie mobilizată imediat. Mai târziu va fi prea târziu”. Această telegramă a pus capăt ezitărilor guvernului, care i-a transmis lui Mackensen un ultimatum imposibil, ca în termen de 24 de ore să părăsească teritoriul naţional, altfel trupele sale urmau să fie dezarmate. Pe 10 noiembrie guvernul român a declarat război Germaniei, iar pe 11 noiembrie, la ora 11.00, a intrat în vigoare armistiţiul dintre Aliaţi şi Imperiul German. Abia pe 10 noiembrie prima unitate aliată a reuşit să traverseze Dunărea, iar ariergarda germană aflată în retragere a opus o slabă rezistenţă. Germanii au aruncat în aer câteva poduri peste Argeş pentru a întârzia înaintarea trupelor aliate, iar pe 12 noiembrie, când a sosit vestea oficială cu privire la armistiţiu, toate operaţiunile militare au încetat.

Semnarea Armistiţiului

Într-o zi de luni, 11 noiembrie 1918, la Compiègne (Picardia, Franța), la ora 05.00 dimineaţa, într-un vagon de tren a fost semnat armistițiul dintre Antantă şi Imperiul German. Armistiţiul a intrat în vigoare la ora 11.00, în aceeași zi, a încetat focul și armatele au început să se retragă de pe Frontul de Vest. Din partea Antantei au semnat Armistiţiul mareșalul Ferdinand Foch (Franța), amiralii Rosslyn Wemyss şi George Hope (Marea Britanie) și căpitanul Jack Marriott (Marea Britanie).

Imperiul German a fost reprezentat de secretarul de stat Matthias Erzberger, contele Alfred von Oberdorff (Ministerul Afacerilor Externe), generalul Detlof von Winterfeldt (Armata Imperială), căpitanul Ernst Vanselow (Marina Imperială).

Aliaţii au încercat să menţină presiune asupra germanilor şi au continuat bombardamentele de artilerie. În cele şase ore de război (de la semnarea armistiţiului şi intrarea lui în vigoare) au murit 2.738 de soldaţi.

Un exemplu de determinare a Aliaților pentru menținerea presiunii până în ultimul minut, dar și de respectare strictă a termenilor armistițiului, a fost Bateria a 4-a cu rază lungă de acţiune (tunuri de 14 inch a Marinei SUA), care a tras ultima salvă la ora 10.57 în zona Verdun-ului, traiectoria proiectilelor fiind calculată să ajungă în spatele liniei frontului german, chiar înaintea armistițiului programat.

Augustin Trébuchon a fost ultimul francez care a murit în Marele Război, fiind împușcat în drumul său spre camarazi, încercând să le spună că supa este fierbinte și va fi servită după încetarea focului. A fost ucis la ora 10.45. Ultimul soldat din Marea Britanie care a murit a fost George Edwin Ellison, ucis în jurul orei 09.30, în timp ce cerceta poziția trupelor germane la marginea localităţii Mons (Belgia). Ultimul canadian ucis a fost George Lawrence Pret, fiind împușcat de un lunetist cu doar două minute înainte de armistițiu, la nord de Mons, la ora 10.58. Și, în sfârșit, americanul Henry Gunther este în general recunoscut ca fiind ultimul soldat ucis în acțiunile de pe Frontul de Vest, după ce a fost împușcat în timp ce-și reîncărca arma, cu doar 60 de secunde înaintea armistițiului, de către trupele germane uimite, care considerau că armistițiul deja intrase în vigoare.

Deşi ostilităţile cu Puterile Centrale se încheiaseră în mod oficial, armata română a continuat remobilizarea în vederea misiunilor pe care le avea de îndeplinit: asigurarea retragerii armatei lui Mackensen, restabilirea suveranităţii în Muntenia şi Dobrogea, eliberarea şi ocuparea Transilvaniei şi a regiunilor promise prin tratatul din 1916.

În Europa traumatizată băteau clopote de pace, dar România se pregătea de un război care se va finaliza cu ocuparea Budapestei şi pacificarea Ungariei.

Explicaţii galerie foto: 

1. Mareșalul Ferdinand Foch (cu baston şi servietă sub braţ), încadrat de  amiralii Rosslyn Wemyss şi George Hope
2. Revolta marinei militare a grăbit sfârşitul războiului
​3. Baterii de artilerie cu rază lungă de acţiune ale Marinei USA

Surse - Glenn E. Torrey - România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014; Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989; Pamfil Şeicaru - România în marele război, Ed. Eminescu, 1994; Istoria militară a poporului român, Ed. Militară, 1989.