În timp ce Cuza era detronat, Ion C. Brătianu şi Eugen Carada se găseau în Franţa, pentru negocierea aducerii prinţului Filip de Flandra pe tronul României, dar între timp, poziţia lui Napoleon al III-lea s-a schimbat, iar Filip a refuzat.  Astfel că în Vinerea Patimilor (18/30 martie 1866) cei doi ajungeau la Dusseldorf pentru a negocia aducerea pe tronul României a lui Carol, fiul lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, care aparţinea unei ramuri colaterale a dinastiei ce ocupa tronul Prusiei.

 

Căpitanul Regimentului I Dragoni de gardă Carol Hohenzollern, acceptă la 27 de ani tronul Principatelor Unite, fiind proclamat domnitor la 10 mai 1866, în urma unui plebiscit şi astfel se înlătură ameninţarea Marilor Puteri cu separarea Moldovei de Muntenia, ca urmare a intereselor lui Napoleon al III-lea de a face din Moldova un „stat tampon” între Rusia şi Turcia (hotărârea fusese luată la 23 martie 1866).

Nu bine se urcă pe tronul României (numele de România a fost dat de primul guvern şi parlament, formate sub domnia lui Al. I. Cuza), că se loveşte de instabilitatea internă, declanşată la Iaşi (cu sprijin rusesc) de către Calinic, mitropolitul Moldovei, o adevărată „insurecţie antiunionistă”, având la bază frustrarea moldovenilor prin mutarea capitalei la Bucureşti, considerat inferior Iaşilor sub aspect cultural şi financiar (la Iaşi era puternica finanţare evreiască), precum şi „felul brutal” în care au fost primiţi funcţionarii moldoveni în Muntenia, după Unire. Dându-şi seama de pericolul „rupturii”, Carol pleacă în Moldova, pentru a-i convinge pe moldoveni de beneficiile Unirii, prilej cu care îl graţiază pe mitropolitul Calinic, iniţiatorul şi conducătorul „mişcării separatiste”. Între timp, chiar în tabăra liberală, apare un „nucleu republican”, ostil monarhiei, în general, şi lui Carol, în special, mitul lui Cuza nestingându-se încă, astfel că domnitorul Carol I stă pe un „butoi cu praf de puşcă” gata să explodeze în orice moment. Această stare de lucruri îl determină pe Carol I să se gândească la modificarea Constituţiei din 1866, fiind necesară o limitare a libertăţilor publice şi legiferarea dreptului de intervenţie împotriva tulburărilor civile, ca o condiţie a rămânerii sale pe tronul României. Aceasta a făcut ca o parte a presei să provoace un sentiment de ostilitate faţă de „neamţul”, care abia se urcase pe tronul României, iar partida liberală pregătea chiar răsturnarea lui şi readucerea pe tron a lui Al. Ioan Cuza. Declanşarea „loviturii de stat” urma să aibă loc la Iaşi, unde Lecca (acelaşi care l-a detronat pe Cuza) cu sprijinul uor comandanţi militari, a creat un „centru de revoltă” asemenea centre creîndu-se şi în alte oraşe, printre care Piteşti, Ploieşti, Craiova, etc., unde „mişcarea separatistă” trebuia să preia puterea prin comandanţii de garnizoană, care aveau să primească ordine numai de la Ion C. Brătianu şi de la Nicolae Golescu. În seara zilei de 7 august se primeşte un ordin cifrat de amânare a declanşării „loviturii de stat”, din două motive: 1) trupele nu sunt încă pregătite şi 2) dincolo de Prut, unităţile ruseşti sunt gata să intervină. Astfel, acţiunea se opreşte cu excecţia Ploieştiului, unde Candiano Popescu, şeful acţiunii, refuză să se impună noilor ordine, acesta devenind „fondatorul Republicii de la Ploieşti”. Guvernul conservator de la Bucureşti reuşeşte să reprime toate acţiunile, arestând un număr de liberali în frunte cu Ion C. Brătianu, dar sub presiunea maselor aceştia sunt achitaţi şi eliberaţi din închisori. Carol I a luat acest verdict şi atitudinea publică drept un afront personal şi vrea să abdice, dar fiind implicat într-o licitaţie pentru construirea de căi ferate, câştigată de firma germană Strausberg, care construia kilometrul cu 270.000 faţă de 240.000 cât cerea firma austriacă Oppenheim se vede nevoit să renunţe la abdicare. Dându-şi seama de atitudinea antigermană a liberalilor radicali, Carol I încearcă să-i apropie pe conservatori, dar în 1876, în mod enigmatic se încheie o alinţă politică între Carol I şi Ion C. Brătianu, alianţă care s-a dovedit ulterior deosebit de fructuoasă, deoarece în perioada guvernării liberale de 12 ani (1876-1888) s-a realizat Independenţa României, anunţată în Parlament la 9 mai 1877, iar peste o zi, pe 10 mai, a fost proclamată oficial, devenind sărbătoare naţională.

Abandonând idealurile republicane şi socialiste, guvernul liberal trece la aplicarea cu fermitate a principiului naţional „prin noi înşine” şi la un program liberal de reforme, autentic de dreapta. Pentru a opri încercările, destul de dese, de tulburare a ordinii sociale, Carol I, de comun acord cu guvernul liberal decide să guverneze metodic, cu accent pe ordine severă şi răspundere, precum şi pe respectarea legilor cu cea mai mare stricteţe. În această perioadă se declanşează o companie de promovare a capitalului românesc, prin înfiinţarea la Bucureşti, a Creditului Financiar Român, cu capital exclusiv românesc. Pe linie militară se trece la un nou sistem de organizare constituită pe cinci elemente: 1) armata permanentă şi rezerva ei; 2) trupele teritoriale de dorobanţi şi grăniceri; 3) miliţiile; 4) garda orăşenească; 5) gloatele. În administraţia centrală Carol I a introdus rigoarea şi demnitatea, primul ministru şi miniştrii dându-şi demisia pentru nerealizări, sau greşeli. Proiectele de legi erau temeinic studiate şi argumentate, beneficiind de avizele unor jurişti de renume. Parlamentarii considerau prezenţa lor în acest for exclusiv o misiune patriotică, pusă în slujba poporului şi a patriei. Pentru a îmbunătăţi învăţământul şi educaţia s-a adus la conducerea Instrucţiunii Publice miniştri de înaltă ţinută, ca: Titu Maiorescu şi Petre P. Carp. În 1872, Carol I promulgă Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi e episcopilor eparhiali şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii Autocelafe Ortodoxe Române. În acelaşi an ia fiinţă la Bucureşti Seminarul Nifon, iar în 1881 Facultatea de Teologie.

 

În 1881, la 10 mai, România se proclamă „regat”, Carol I devine rege, garantul unei benefice stabilităţi a politicii interne şi externe, ceea ce a permis progresul continuu al ţării, care a trecut de la statutul de vasal al Imperiului Otoman la cel de regat independent, respectat în Europa. Societatea românească devine receptivă la nou şi-şi modernizează structurile economice, politice şi militare, racordându-se la exigenţele europene. Deşi în 1883 a semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania.

Carol I s-a căsătorit în 1869, la vârsta de 30 de ani, cu prinţesa germană Elisabeta de Wied, cunoscută ca scriitoare sub numele de Carmen Silva. Unicul copil, Maria, moare la vârsta de 4 ani, astfel că succesiunea la tron, conform Pactului de familie din 1880 va fi asigurată de nepotul său de frate, Ferdinand. Moare la 10 octombrie 1914, fiind înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeş. Domnia lui Carol I a fost cea mai lungă, dar şi cea mai benefică pentru ţară.