Varadinum este numele latinizat cu care a fost pomenită Oradea în prima ei atestare documentară din anul 1133, dar vechimea ei este mult mai mare, pe raza oraşului găsindu-se ceramică şi monetărie încă din neolitic (etapă a istoriei caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită şi din bronz, prin apariţia olăritului, a agriculturii primitive şi a creşterii animalelor).

O stampă din veacul al XVI-lea înfăţişează cetatea în formă de stea cu cinci braţe inegale şi cu vârfurile rotunjite, sub stea fiind scris numele cetăţii - Varadinum.  Oradea nu face parte din categoria oraşelor burg (medievale) de genul Braşovului, Sibiului, Sighişoarei, Mediaşului etc., şi nici din categoria oraşelor de câmpie lăţite în spaţiu, ci este un oraş restrâns ca suprafaţă, ce se impune printr-un stil elegant, fantezist, original care, după unii arhitecţi, ar aduce cu stilul baroc, probabil înşelaţi de renumele Palatului Baroc, cu 365 ferestre (câte zile are anul), al doilea ca lungime din Europa, fost sediu episcopal romano-catolic, iar mai apoi  gazdă a Muzeului Ţării Crişurilor. (Clădirea a fost retrocedată prea uşor). În realitate, clădirile oraşului sunt în stiluri diferite, care se completează reciproc în ceva unitar, original, pitoresc, nederanjând ochiul, ci, dimpotrivă, încântându-l, mai ales că edilii oraşului au hotărât, în urmă cu câţiva ani, să redea clădirilor culorile lor de demult.  După plecarea turcilor din Transilvania, au fost aduşi arhitecţi şi meşteri străini pentru refacerea oraşului, o parte dintre aceştia fiind veneţieni din Italia, de unde se pare că vine şi numele cartierului Veneţia (Velenţa de astăzi). Oradea a fost un veritabil templu al muzici şi al culturii. Aici a concertat marele compozitor şi dirijor Michael Haydn şi a debutat George Enescu, încă în vremea când era student la Paris (1908), iar apoi a dat repetate concerte. Pe Corso trubadurii (poeţii-cântăreţi) interpretau, la diferite instrumente, muzică preclasică şi clasică, îmbogăţind şi îndrumuseţând, astfel, panorama centrului, şi totodată, însufleţind atmosfera locului. Şi astăzi mai sunt trubaduri pe Corso, dar ceva mai pestriţi şi cu alte scopuri. Teatrul şi Filarmonica din Oradea au contribuit la educarea locuitorilor săi prin repertoriul lor teatral şi, respectiv, muzical.  Dar, ca oraş cu tradiţie bogată, Oradea îşi are unicatele şi gloriile ei.  Astfel, în suburbia Oradiei, Biharea, se găseşte unicul monument istoric din perioada primelor voievodate, cu zidurile din pământ îndesat, Cetatea lui Menumorut, voievodul Crişanei, iar în centrul oraşului se găseşte o cetate, căreia edilii încearcă să-i redea valoarea istorică, dar şi o destinaţie turistică.  În Cetatea Oradiei a învăţat carte latinească şi grecească filozoful renascentist român Nicolaus Olahus şi cărturarul Rogerius, autorul poemului dramatic şi trist „Carmen miserabile", în care descrie ororile comise de tătari la năvălirea lor în ducatul Transilvaniei.  Prin Oradea a trecut Mihai Viteazul în drum spre Viena la 11 decembrie 1600, o seamă de orădeni luptând alături de el până la tragicu-i sfârşit, lăsându-le ca dar un tun din artileria proprie, botezat de locuitori „Micul Şoim", trecut în inventarul cetăţii la 1632.  În Oradea şi-au găsit găzduire, la curtea vlădicilor Darabant şi Samuil Vulcan, corifeii Şcolii Ardelene, care şi-au scris aici o parte din opera lor. Şincai a scris aici elogia (poezie lirică, cu caracter melancolic, trist) „Oradias". La Oradea s-a scris prima piesă de teatru în limba română despre uciderea lui Grigore Vodă, care s-a opus răpirii Bucovinei de către Austria la 1775, autorul piesei fiind vlădica Samuil Vulcan, fondatorul liceului din Beiuş (unde a învăţat şi subsemnatul).  La Oradea s-a conceput acel „Supplex Libellus Valachorum" în 1791, plângere înaintată împăratului, în nădejdea îmbunătăţirii soartei românilor din imperiu (din păcate în van, în zadar).  La Oradea a fost fondată revista „Familia" de către Iosif Vulcan, revistă la care au debutat Mihai Eminescu, George Coşbuc, Victor Babeş, Emil Isac ş.a.  Un unicat al Oradiei este ceasul de pe frontispiciul Bisericii cu Lună, invenţie a lui George Rueppe, realizată în 1793, constând într-un glob vopsit jumătate în auriu, jumătate în negru şi care arată, prin rotire, partea aurie la lună plină, scăzând treptat până la luna în pătrat ş.a.m.d. Pe fruntea altarului apare, printre sfinţii de seamă, tribunul Horea.  La Oradea a poposit, în drumul său spre Viena, Avram Iancu, marele tribun al revoluţiei transilvane de la 1848, fiind primit cu mare bucurie şi cu mult entuziasm de locuitorii Oradiei, indiferent de naţie şi religie.  Oradea era, în parte, oraşul latifundiarilor şi, în parte, al comercianţilor, restul (funcţionarii, micii meseriaşi etc.) făcând parte din mica burghezie, care pendula mai mult spre mizerie decât spre belşug. Industria Oradiei se rezuma la mici fabrici şi ateliere, în care se produceau produse simple ca sobe, rulouri, cărucioare pentru copii, broaşte pentru uşi, cântare, agrafe etc., care s-au reunit într-o fabrică mai mare cu numele de „Phoebus", ulterior „Înfrăţirea", care a produs la scară largă maşini unelte (strunguri, freze, raboteze etc.) moderne şi performante, care se exportau în peste 50 de ţări de pe trei continente.   O altă mare fabrică, pornită cu o zestre industrială firavă, care până în 1951 producea maşini de gătit, potcoave, nasturi, ace de siguranţă, catarame, agrafe de păr, strecurători de lapte etc., în mici ateliere, s-a metamorfozat în Întreprinderea de accesorii pentru mijloace de transport, ajungând să producă piese şi subansamble pentru tot ce umblă pe roţi, pe şine şi pe apă sau zboară prin aer (IAMT).  Apoi a apărut „constelaţia de fabrici noi din zona de Vest (Rogerius) a Oradiei, unde, în câţiva ani, au răsărit ca ciupercile după ploaie mari coloşi industriali, precum Întreprinderea chimică „Sinteza", Fabrica de prefabricate, Uzina „Alumina", care metamorfoza bauxita de la Dobreşti în alumină, Combinatul de prelucrare a lemnului „Alfa", care înnobila lemnul, transformându-l în mobilă solicitată în ţară şi în afară, Centrala electrică şi de termoficate (CET 1), Fabrica de zahăr, Trustul de construcţii industriale, apoi în domeniul industriei alimentare în zona de vest au apărut „Serele" şi „Avicola", care asigurau populaţia cu legume timpurii, respectiv cu ouă şi carne de pasăre.  Pe teritoriul oraşului au apărut trei fabrici de încălţăminte (Solidaritatea, Crişul şi Arta), o mare şi prestigioasă Fabrică de confecţii, a cărei marcă era vestită în toată lumea, datorită eleganţei şi bunului gust al vestimentaţiei produsă aici (costume de tot felul, sacouri, pardesiuri, pantaloni, veste, fuste etc.), având un atelier de creaţie ale cărui modele au participat la saloanele de modă şi la târgurile internaţionale de la Paris, Londra, Bruxelles, Tokio etc., iar produsele sale erau exportate în ţări ca Franţa, Olanda, Belgia, Liban, Libia, Irak, Iordania, RFG, Anglia, SUA, URSS, Elveţia, RDG, Japonia, Polonia, Ungaria etc.  De mare căutare erau produsele Fabricii de blănuri „1 Mai" cu acele faimoase „Alain Delon", dar şi ale Fabricii de tricotaje „Mioriţa", ale Întreprinderii „Drum Nou" de dantele şi elastice, ale Ţesătoriei „Crişana" etc. În domeniul industriei alimentare, Oradea era reprezentată de fabrici cu tradiţie, precum Fabrica de conserve „Avântul", Fabrica de ulei, Fabrica de lapte, Fabrica de spirt, drojdie şi bere, Întreprinderea viei şi vinului (Vinalcool), Întreprinderea de morărit şi panificaţie etc.  La zestrea industrială a Oradiei se mai poate adăuga şi Întreprinderea „Metalica", ale cărei aragaze şi vase emailate erau foarte căutate, dar şi bazele de aprovizionare cu diferite materii prime şi materiale precum BJATM-ul, Baza nr. 4 (materiale din import) şi Baza nr. 5 (materiale pentru agricultură).  La zestrea edilitară a Oradiei a contribuit şi Trustul de Construcţii Locale (TCL), care a ridicat, în toate cartierele, impunătoare edificii (clădiri).  Urbanismul comercial s-a îngrijit de amplasarea în teritoriu a reţelei comerciale, astfel încât în toate cartierele să existe acele tipuri de unităţi comerciale care să satisfacă cererea de consum a locuitorilor (alimentare, metalo-chimice, legume-fructe, textile-încălţăminte, farmacii, restaurante, bufete, cofetării etc.), precum şi unităţi prestatoare de servicii pentru populaţie (croitorii, pantofării, frizerii, spălătorii-curăţătorii, ceasornicării, reparaţii frigidere, maşini de spălat şi alte electrocasnice etc.). La desfăşurarea normală a vieţii în municipiul nostru au contribuit şi întreprinderile de transport auto şi tramvaie, care transportau zecile de mii de oameni la şi de la locurile de muncă într-un iureş nemaipomenit şi fiind veşnic aglomerate.  Astăzi, peisajul industrial al Oradiei a suferit metamorfoze de neînchipuit în urmă cu 25 de ani: partea dreaptă a şoselei care duce spre Vama Borş, mândria industriei orădene, a devenit o zonă a dărâmăturilor şi bălăriilor, o zonă dezolantă, încercând, în contrapondere să se ridice pe partea stângă a sensului de mers înspre Borş aşa-numitului „parc industrial", format din mici întreprinderi şi ateliere de diverse profile noi, amplasate în construcţii uşoare, netrainice, ca şi cum şi-ar putea da „obştescul sfârşit" în orice moment, falimentul fiind fenomenul specific economiei de piaţă, unde concurenţa este necruţătoare.  Urmările sociale ale metamorfozării industriei orădene le-am simţit şi încă le mai simţim cu toţii: oameni rămaşi pe drumuri, debusolaţi, dezorientaţi, fără nici un sprijin.

Dimineaţa, pe la orele 5-6, se vedeau luminile la toate ferestrele, semn că oamenii se pregăteau pentru muncă, pe mijloacele de transport în comun oamenii se agăţau „ciorchine". Astăzi ferestrele caselor la ore matinale sunt „oarbe", mijloacele de transport (mult mai puţine) sunt aproape goale. Dimineaţa oraşul era ca un furnicar, cu oameni grăbiţi să ajungă la locurile de muncă. Astăzi dimineţile orădene sunt pustii, doar oamenii de la curăţenie sunt pe străzi.  Am făcut acest lung „pomelnic" pentru a demonstra că, fără o industrie care să-l susţină, oraşul Oradea este un oraş sărac, cu mulţi locuitori săraci şi foarte săraci care abia îşi duc zilele.  Le revine edililor datoria de a face din cetatea Oradiei un oraş frumos şi prosper, în care locuitorii să-şi poată agonisi cele necesare traiului prin muncă asiduă, contribuind, astfel, la asigurarea, într-o mai mare măsură, a fondurilor necesare dezvoltării din surse proprii şi nu din credite împovărătoare, care vor greva asupra generaţiilor viitoare mulţi ani de acum înainte. Visăm un oraş frumos, cu clădiri îngrijite, cu străzi şi trotuare curate, cu cât mai multe spaţii verzi, cu apă nepoluată, cu cât mai multe fântâni arteziene artistic lucrate, cu o viaţă cultural artistică şi sportivă bogată, dar toate acestea, în cea mai mare măsură, prin efort propriu şi nu prin apelarea la credite care să stoarcă toată vlaga oraşului şi locuitorilor săi mulţi ani de acum înainte.

Mall-uri (mari coloşi comerciali) avem destule în oraş, dar acestea îi sărăcesc pe orădeni, care îşi pot lăsa salariul sau pensia pentru o lună în acestea, fără să-şi dea seama. Depinde cât vor dăinui, căci, dacă putere de cumpărare nu este, ele „îşi vor lua tălpăşiţa" şi vor pleca în alte ţări, mai calde, precum păsările călătoare. Într-un oraş cu o populaţie bătrână şi greu deplasabilă, viitorul este al magazinelor de proximitate din apropierea locuinţelor. Viitorul este al acestora.