Mihai Viteazul se afla în primăvara anului 1600 la apogeul puterii sale. În hrisoavele sale se intitula cu mândrie: „Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Dar tocmai această putere pe care o acumulase va reprezenta în ultimă instanță și cauza principală a prăbușirii sale.

Harta Ţărilor Române unite de Mihai Vodă

În plan extern și i-a făcut duşmani pe conducătorii tuturor ţărilor vecine. Polonia nu putea accepta pierderea Moldovei, habsburgii doreau întreaga Transilvanie, iar generalul Giorgio Basta aflat în solda curţii Vieneze, un om lipsit de caracter și orgolios, îl ura din tot sufletul pe domnul muntean. Nobilimea maghiară din Ardeal nu se putea împăca cu domnia unui principe „valah“, care adusese cu el și boieri români de peste Carpați pentru a le încredința demnități în Principatul transilvan.

Dincolo de marile sale succese militare, situația lui Mihai Viteazul rămânea fragilă din cauza precarității mijloacelor sale financiare. Trecuseră vremurile în care baza puterii unui domnitor o reprezenta „oastea cea mare“, războiul se „profesionalizase“, fiind acum în principal apanajul mercenarilor, oșteni obișnuiți cu mânuirea armelor de foc și a artileriei, dar care costau extrem de mult și a căror loialitate era deseori îndoielnică.

Într-adevăr, primii care se ridică împotriva lui Mihai sunt nobilii maghiari din Transilvania. Mihai convoacă Dieta pe 1 septembrie 1600 la Sas-Sebeș, dar nobilimea ardeleană se adună la Turda și se declară pe față ostilă lui Mihai. În mod normal, Mihai nu ar fi avut nicio problemă să reprime această revoltă nobiliară, dar împăratul Rudolf al II-lea îi sistează subsidiile necesare plății armatei sale de mercenari. Aceștia, neplătiți de câteva luni de zile trec în tabăra nobiliară cu speranța că vor fi plătiți. Rezultatul confruntării avea să fie decis de atitudinea lui Basta, mai bine zis, a Curții imperiale. Ori nobilii răsculați prestează prin Istvan Csaky jurământ de credință împăratului habsburg.

În aceste condiții Rudolf al II-lea nu mai avea nevoie de Mihai, iar Giorgio Basta își unește oastea cu cea a nobililor răsculați. Bătălia dintre Mihai Viteazul și adversarii săi coalizați are loc între Turda și Alba Iulia, lângă satul Mirăslău, pe 20 septembrie 1600. Diferența va fi făcută de superioritatea calitativă a trupelor lui Basta formate din cele mai bune și antrenate unități de infanterie din Europa și o cavalerie adaptată noilor condiții, pe care tehnica armelor de foc o impunea. „Bravura nativă“ – de care Mihai dă dovadă și în această bătălie – „în condițiile de luptă din toamna anului 1600, este anihilată de manevre calculate matematic, de către un comandant de meserie, altfel mediocru strateg și căpitan” - Manole Neagoe.

Culmea e că pe 22 septembrie, Rudolf al II-lea, în urma tratativelor cu solii lui Mihai, îi recunoștea acestuia titlul de guvernator al Transilvaniei, lipsit acum de orice valoare în urma înfrângerii lui Mihai de către trupele aceluiași împărat. „Perfida Austrie” nu-și dezmințea renumele nici de această dată.

 

În audienţă la Rudolf al II-lea

Între timp polonii intraseră în Moldova, respinseseră pe boierii lăsați de Mihai la Iași și îl instalaseră din nou ca domn pe Ieremia Movilă. Apoi continuându-și înaintarea spre sud intraseră în Țara Românească pentru a-l pune voievod acolo pe Simion Movilă. Mihai este nevoit să alerge să-și salveze tronul. Este înfrânt în două bătălii, la Bucov și Curtea de Argeș și părăsit de cei care îi stătuseră până atunci alături, în frunte cu frații Buzești. Alt mare căpitan al său, sârbul Baba Novac şi duhovnicul său va fi schingiuit, ars de viu la proţap de către nobilii unguri la Cluj. Avea 71 de ani în momentul îngrozitorului supliciu suferit pentru credința sa în voievodul Mihai.

Cu familia rămasă zălog în cetatea Făgărașului, trădat și părăsit, Mihai ia calea exilului spre Viena, apoi la Praga unde se afla Curtea imperială. Pentru Mihai, confruntat cu indiferența împăratului, săptămânile și lunile trec obositor, chinuitor și trist în cămăruța sa de la hanul „Cerbul de aur“, unde stătea. Norocul său veni de la nobilii ardeleni, care se răsculaseră împotriva lui Basta, îl alungaseră din Transilvania proclamându-l pentru a treia oară drept principe pe nehotărâtul Sigismund Báthory.

Rudolf își dă seama că singurul în măsură să restabilească situația este Mihai, așa încât îi dă fondurile necesare pentru alcătuirea unei noi armate și îi dă ordin lui Basta să-l ajute pe domnul român să-i înfrângă pe nobilii ardeleni. Are loc o nouă bătălie, pe 3 august 1601, la Gurăslău (Sălaj). Armatele reunite ale lui Mihai și Basta zdrobesc oștirea lui Sigismund Báthory, care fuge spre Moldova. Acest inconsistent personaj, care încurcase mult planurile lui Mihai prin inconsecvența sa va mai ocupa o dată tronul Transilvaniei, până în 1602, înainte de a se retrage definitiv în Boemia, unde va muri în 1613.

Norocul părea că își întorsese din nou chipul către Mihai Viteazul, mai ales că în Țara Românească, frații Buzești se răsculaseră și îl alungaseră din domnie pe Simion Movilă. Așadar, Mihai se grăbea spre casă când se petrecu înfiorătoarea tragedie de la Turda.

Uciderea lui Mihai Viteazul la Turda (gravura realizata la Leiden - Olanda, 1703)

Uciderea lui Mihai-Vodă

După victoria de la Gurăslău din 3 august tensiunile între domnul muntean și generalul italian reizbucnesc. Cei doi îşi aveau tabăra aşezată la marginea oraşului Turda.

Cronicarul maghiar István Szamosközy dă detalii asupra modului în care Basta a complotat (cu acodrul tacit al împăratului) contra lui Mihai Viteazul şi cum s-a derulat asasinatul.

„De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni şi le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioşi împăratului, trebuie să ucidem pe român căci el şi-a pus în gând să ne piardă şi să ia ţara pentru sine. Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se porunceşte; răspunderea să fie a înălţimii tale şi atât pe noi, cât şi pe tine însuţi să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta, pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără sunete de tobă şi trompete, să încalece îndată toţi valonii şi nemţii, ca şi când ar vrea să năvălească asupra duşmanului.

După ce Basta şi-a orânduit oastea în mare linişte, trimis-a trei sute de valoni şi nemţi asupra cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuţeală au şi înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva, a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins. Mihai i-a zis: „Ba” şi cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon, ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au târât trupul din cort şi a zăcut trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal murise tot atunci, şi astfel a stat capul acolo mult timp…”

Momentul morţii bravului voievod a fost receptat de contemporani după cum i-au îndemnat cugetul şi obârşia. „Şi aşea s-au plătitu lui Mihai-vodă slujbele ce-au făcutu nemţilor” se exprimă cât se poate de lapidar Miron Costin, în timp ce Letopiseţul Cantacuzinesc îl deplânge pe cel pierdut din invidia omenească, iar nu din vreun alt motiv: „...şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise sabiia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din ‘ceputul lumii. Că pizma au pierdut pre mulţi bărbaţi făr’ de vină, ca şi acesta. Căci era ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului creştinesc nu l-au lăsat, ci iată că cu meşterşugurile lui au intrat prin inima celor hicléni, pân-îl déderă şi morţii. Şi rămaseră creştinii şi mai vârtos Ţara Rumânească, săraci de dânsul. Pentru aceasta, dar, cade-să să blestemăm… pre Başta Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungureşti, de au ucis pre Mihai-vodă făr’ de nici o vină”.

Sigiliul lui Mihai Viteazul

 

Naşterea unui simbol

Ce s-a întâmplat cu trupul domnitorului valah în următoarele zile este relatat tot de cronici şi mărturii. Trupul eroului a fost îngropat în apropierea oraşului Turda, pe locul numit câmpia Turzii, trei zile mai târziu de către mercenarii sârbi. O altă variantă este ctitoria domnitorului din Bălgrad (Alba-Iulia). Un hrisov din 1612 ne spune că „Sluga domniei lui, Turturea paharnic, el a furat capul lui și l-a dus în țară, de l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn.”

O altă variantă spune că cinstitul cap al voievodului a fost luat de către comisul Radu Florescu și adus la Mănăstirea Dealu. De atunci, face parte din patrimoniul nostru național și în anii grei ai Primului Război Mondial, marele istoric Nicolae Iorga va avea grijă să-l ia de la mănăstire și să-l adăpostească la Odessa. Va reveni după 1918 în lăcașul în care zăcuse timp de peste trei veacuri.

Radu Buzescu și soția sa, Preda, fiica banului Mihalcea, aveau să așeze pe mormânt o lespede pe care au ținut să fie gravat în limba română – de obicei inscripțiile erau slavonești- textul: ”Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail Marele Voievod, ce au fost Domn Țărăi Rumănești și Ardealului și Moldovei: cinstitul trup zace în câmpii(a) Tordei, și, când l-au ucis Neamții, anii au fost 7109 (1601), în luna Aug. 8(!) zile; aceas(tă); piatră o-u pus jupan Radul Buz(escu) i jupan(i)ța eg(o), Preda”. Inscripția, într-o atât de frumoasă limbă românească, este edificatoare pentru modul în care oamenii epocii îl vedeau pe domnitor. Apropiații săi și-au dat seama – iar posteritatea avea să ridice la nivel de postulat gândirea lor- că Mihai Viteazul a definit un program politic, pentru a cărui înfăptuire a luptat. Acțiunile Viteazului transmise prin scris și tradiție orală au căpătat în timp valoarea mesajului de continuitate a spiritului pan-românesc. Ele au fost dătătoare de învățături și au întărit voința poporului român de a se uni și de a trăi într-o națiune liberă, puternică și prosperă. Eroul de la Călugăreni și Șelimbăr cu sfârșit tragic pe câmpia de la Turda a intrat în conștiința românească în contururi aureolate.

Citeşte şi Portretele lui Mihai Viteazul aici

Surse: Ioachim Crăciun, „Cronicarul Szamosközy şi însemnările lui privitoare la români 1566–1608”, Cluj, 1928, p. 158; Istorie pe scurt.ro; „Mihai Viteazul, ultimul cruciat sau întâiul unificator?”, publicat în numărul 21 al revistei Historia Special.