Înconjurat cu o aură mitică, încă din timpul evenimentelor revoluționare paşoptiste, Avram Iancu este o personalitate complexă şi copleşitoare, pe care o evocăm cu gândul la sacrificiul pentru libertate și la devotamentul naţional. Pentru mulţi dintre noi el este, totodată, eroul cauzei naţionale, într-un moment de maximă intensitate politică, pe care îl definim ca fiind revoluţia de la 1848-1849, fundalul istoric pe care proiectăm imaginea eroului, a tânărului care a mişcat inimile şi a determinat la acţiune zeci de mii de conaţionali ai săi, în numele principiilor de libertate, egalitate, fraternitate, care au dominat lumea europeană încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Istoricii români şi străini, precum şi alţi intelectuali, au încercat să surprindă „misterul” afirmării sale fulgerătoare, la o vârstă când unii n-au nici conştiinţa propriei existenţe. Istoria noastră a produs asemenea bărbaţi extraordinari, cum au fost Avram Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan, care au exprimat dezideratele societăţii româneşti, aflată la răscrucea dintre feudalism şi modernitate.

Credem că este necesară prezentarea imaginii reale a celui care a fost încununat cu demnitatea de „crai al munţilor”, așa cum rezultă ea din încercările de portretizare pe care le-au făcut contemporanii săi. Iată cum este prezentată figura lui Avram Iancu în ziarul Bucovina (din 16 decembrie 1849): ,,O statură mai înaltă decât mijlocie, o talie bine făcută, faţa blondină şi proporţionată, o căutătură sigură, mai mult serioasă, deşi blândă, totuşi impunătoare, un grai răsunător, ca de un barbat cu pieptul prea sănătos şi cu o acurată conştiinţă de natura şi aplecările românilor. Cu aceste calităţi şi cu manifestarea celor mai curate simţăminte naţionale şi patriotice, Iancu ştiu a câştiga, de timpuriu, inimile şi simţămintele conaţionalilor săi munteni”.

Opinii obiective au scris despre eroul pașoptist al românilor și unii intelectuali unguri, care merită a fi aduse în atenție. Reținem caracterizarea lui Avram Iancu publicată de cărturarul Réthi Lajos, într-un articol intitulat Craiul Munților și apărut în ziarul Vasárnapi Ujsag (1880, p. 483-484): „Toți recunosc că Iancu nu a fost nemilos. Am vorbit cu femei care au fost prizoniere în tabăra lui, cu bărbați care au avut rol de conducere în lupta de apărare a ungurimei din țară. Toți acordă acest tribut memoriei lui Iancu” (subl.ns.-A.F.). În ce privește prezența lui Iancu pe scena revoluției, același autor formulează câteva comentarii demne de interes: „Cu miile s-au adunat la el poporul..., ca la un mântuitor, iar pe numeroşii tribuni care au răsărit din pământ i-a considerat ca pe comandanţii săi”, iar aceștia, la rândul lor, l-au apreciat a fi „mai puternic decât oricare muritor, l-au numit regele munților. Când, pe armăsarul negru ca pana corbului, cu arme bogat strălucitoare, în îmbrăcăminte albă, apărea sau trecea prin faţa taberei, îl însoţeşte o fanfară cu sunetele imnului lui Iancu, compus în cinstea sa”.

Scriitorul maghiar Lukács Bela îi consacră, în romanul său Robii aurului (apărut în 1872, în anul morţii lui Avram Iancu), câteva pagini emoţionante, din care extragem câteva rânduri care se referă la participarea lui Avram Iancu la confruntările politice ale tinerilor cancelişti de la Târgu Mureş, din primăvara anului 1848: ,,Iancu, mai ales, era profund preocupat de starea... naţiunii din care făcea parte... ; şi el era absorbit de spiritul secolului, asimilase idei călăuzitoare ale vremii, se simţise cu preaplinul inimii sale îngrijorat de soarta poporului român”. Iancu intervine, în toiul unor discuţii aprinse, avertizându-i - cu aceste cuvinte - pe apărătorii feudalismului: ,,Nu aşa, domnilor!... Voi acţionaţi nedrept şi judecaţi cu părtinire. Ştiţi prea bine că timpul de mult a rupt acele lanţuri de fier pe care voi vreţi să le mai menţineţi”. La finalul dezbaterilor, Avram Iancu pretinde, printr-o formulă memorabilă, ,,ori eliberarea" poporului său, ori „moartea!”. Atitudinea sa inflexibilă nu admitea, în chestiunile emancipării naţiunii sale din chingile unui feudalism anacronic, nici un compromis sau un aranjament politic de conjunctură.

Nu este lipsit de interes, în acest context al mărturiilor unor contemporani, nici modul cum îl apreciază pe Avram Iancu sasul Eugen von Friedenfels, care, referindu­ se la evenimentele revoluţionare paşoptiste, scria următoarele: ,,Dacă este vorba despre luptele sângeroase ale anilor 1848-1849 din Ungaria şi Transilvania..., nu poate fi trecut cu vederea, înainte de toate, numele unui bărbat a cărui influenţă biruitoare asupra maselor din naţiunea sa şi al cărui talent incontestabil, organizatoric şi tactic, l-a făcut erou al naţiunii sale şi spaima potrivnicilor săi, şi exagerările frecvente în vremuri - de asemenea agitaţii - s-a ridicat, în (sânul) poporului său, la înălţime aproape de mit: Avram Iancu” (vezi Silviu Dragomir, Avram Iancu-O viață de erou, Oradea, 2022, p. 460).

Pentru noi, orădenii, care astăzi cinstim cum se cuvine memoria prefectului pașoptist, are însemnătate şi cunoaşterea impactului pe care l-a avut trecerea sa prin Oradea, în 8 februarie 1850, în drumul său spre Viena. Ne-a rămas, de atunci, o relatare a lui Alexandru Roman în Gazeta Transilvaniei (semnată cu pseudonimul Katone). Reproducem un pasaj edificator: ,,Văzându-l că intră în ospătăria La pomul verde, acurse mulţimea (adică locuitorii din oraş, români şi maghiari - n.n.) şi curtenirile nu se curmară până seara, către nouă ore. Iancu i-a cuprins bucuros şi prieteneşte, ce foarte bine le părea, mai vârtos când le zicea că vine între ei ca amic şi le recomandă ca să trăiască cu românii în frăţietate. Joi dimineaţa, până la 10 ore..., poporul venea cu turma, încât Iancu era silit a ieşi afară să li se arate; când se depărta, oamenii tot căutau înapoi, ca să-l mai vază şi-l binecuvântau... La suirea în car, dl. Iancu și Balint... abia putură străbate prin poporul coadunat, care, la plecarea-i, intonă un „eljen!" (trăiască!) răsunător.... Maghiarii aflară că Iancu are purtare prea plăcută” (Gazeta Transilvaniei, 1850, nr. 11, p. 43).

Ar fi utilă reactualizarea și a altor evaluări de care s-a bucurat, în timpul vieţii sale şi ulterior, Avram Iancu, de la cele aparţinând unor colaboratori apropiaţi şi până la felul cum personalitatea sa a fost receptată de memoria populară (Vezi, mai ales, excelenta carte a lui Florian Dudaș, Avram Iancu în tradiția românilor, ediția a II-a, Editura de Vest, Timișoara, 1998, 358 p.). Ca „reprezentant de seamă al revoluției române” – conchide, în cea mai reprezentativă monografie despre personalitatea aniversată (apărută în 1965) autorul ei, Silviu Dragomir, - că Avram Iancu a fost, totodată, un „veritabil erou al poporului, ale cărei virtuți le-a făcut să strălucească peste veacuri, ca o pildă vie a urmașilor iubitori de patrie și ca un izvor luminos de mândire națională” (Sliviu Dragomir, op. cit., p. 46-461).

De aceea, vom insista doar asupra dimensiunii europene a faptelor sale, pe care le-a pus în evidenţă, cu o fină intuiţie, istoricul american Keith Hitchins, care i-a dedicat un studiu, apărut iniţial în revista Transilvania (de la Sibiu) şi preluat în cartea sa, intitulată Conştiinţă naţională şi acțiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 152-156)). Este remarcabilă profunzimea cu care acest important istoric american a reuşit să situeze, în plan european, o personalitate dintr-o zonă cum este Transilvania, pe care istoricii occidentali au ignorat-o. De aceea, K. Hitchins formulează afirmaţii extrem de clare în legătură cu faptul că Avram Iancu „a aparţinut generaţiei europene de la 1848, acelui grup de tineri intelectuali din toate ţările care au imprimat impulsul necesar pentru schimbarea vechii structuri a societăţii şi a politicii şi a elaborat idealurile în baza cărora putea fi clădită o nouă Europă” (subl. ns. - A.F.).

Încercând o raportare la operele unor istorici englezi (ca Lewis Namier şi A.J.P.Taylor), în care sunt creionate portrete ale unor intelectuali care s-au implicat în evenimentele paşoptiste, putem afirma că Avram Iancu nu „s-a temut de popor şi nu a încercat să reprime stăruinţele sale legitime pentru obţinerea dreptăţii ... ; el s-a unit cu poporul şi a devenit conducătorul lui”. În acest mod, el s-a identificat cu năzuinţele populare, chiar din primăvara anului 1848, punându-se în serviciul unei umanităţi ultragiate, care l-a transformat într-un personaj dominant, aşezându-l în spaţiul legendei, aşa cum, de altfel, au observat mulţi predecesori. Datorită lui, în primul rând, s-a realizat „adevărata participare ţărănească la revoluţia de la 1848, atât în Europa Apuseană, cât şi în cea Răsăriteană”. Este un fapt istoric evident, pe care l-a intuit istoricul Keith Hitchins, că în „... eroica apărare a Munţilor Apuseni, în iarna anului 1848 şi în primăvara anului următor, când el şi oamenii săi au rămas singuri, s-a arătat a fi un organizator experimentat şi un conducător curajos, care s-a bucurat de o mare popularitate. A fost un rol pe care puţini dintre revoluţionarii de la 1848, din întreaga Europă, au fost în măsură să-l îndeplinească”(subl.ns.-A.F.). (Keith Hitchins, op.cit, p. 155).

De un mare impact sunt cuvintele președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop, despre „Craiul Munților”: „Avram Iancu a militat pentru libertatea tuturor popoarelor. El nu a cerut privilegii pentru români..., ci doar egalitate pentru națiunea română cu celelalte națiuni... Avram Iancu a militat alături de Nicolae Bălcescu pentru unirea celor două revoluții, română și maghiară...

Avram Iancu rămâne pentru români și europeni un model de om de acțiune, îndreptată spre emancipare, spre libertate, unitate și frăție. El a intrat demult în istorie, în legendă și folclor...” (apud Silviu Dragomir, Avram Iancu. O viață de erou,...2022, p. 9).

O examinare corectă a faptelor lui Avram Iancu, ca şi a reflecţiilor politice din corespondenţa sa, ne determină să subscriem, cu toată convingerea, că avem în faţă un european dintre aceia care, la jumătatea secolului trecut, au fost cuprinşi de entuziasm, pentru a înălţa neamul său şi a ilustra, astfel, spiritul noii Europe, cea a naţionalităţilor, care a învins în următorii 70 de ani, prin clădirea Europei interbelice, în care România Mare şi-a ocupat locul cuvenit, afirmându-se în planul culturii şi ştiinţei universale.

Viaţa lui Avram Iancu stă sub semnul spiritului vizionar, al cutezanţei şi echilibrului, al acţiunii pozitive care ni-l face atât de apropiat. Caracterul dârz şi neînfricat, puterea de sacrificiu şi nobleţea cu care a exprimat idealurile acestei naţiuni, într-un moment de teribile confruntări armate, sunt elemente care îi asigură o permanenţă justificată în memoria colectivă românească.