Crăciunul este sărbătoarea tuturor creştinilor. Este în egală măsură sărbătoarea copiilor, a adolescenţilor, a maturilor şi a celor de vârsta a treia.

 

„Lăsaţi copiii să vină la mine!” spunea cel a cărui naştere o prăznuim în fiecare an la 25 decembrie. În adevăr, în această zi copiii se îndreaptă sfios, cu sufletele lor curate, pline de tainice speranţe, cu privirea lor strălucitoare, spre bradul împodobit care prin misteru-i de nepătruns le împlineşte atâtea dorinţe scumpe lor. Dar Crăciunul este şi sărbătoarea celor mari. Lumina lină a lumânărilor care ard molcom pe ramurile bradului, le aduce în inimă adierea plină de farmec a vremurilor trecute, amintirea duioasă a unei copilării apuse, îndepărtată şi aproape uitată. Cei bătrâni, singuraticii noştri de astăzi, văd şi ei ca printr-o negură deasă acei ani frumoşi, dar pe care felurite necazuri nu le îngăduie prea mult să se gândească la aşa ceva, căci durerea lor este mare numai când se văd singuri. În vechime la începutul lunii decembrie, erau prăznuite două evenimente distincte şi anume:   Saturnalele romane și sărbătoarea lui Mithra. Saturnalele se sărbătoreau la Roma între 17 şi 19 decembrie sau chiar mai târziu, în onoarea Zeului Saturn şi în amintirea „vârstei de aur” creată chiar de acesta. Pe perioada Saturnalelor se întrerupea orice muncă, nu se declarau războaie, se suspenda puterea stăpânilor asupra sclavilor, era interzisă funcţionarea tribunalelor şi executarea vreunui condamnat. Celălalt eveniment, sărbătoarea lui Mithra venise tocmai din Persia și Indii. Mithra era o divinitate adorată în aceste părţi ale lumii, fiind zeul luminii cereşti, al soarelui, al purităţii şi adevărului. În preajma şi după Naşterea lui Hristos, cultul lui Mithra s-a răspândit larg în Asia şi pe teritoriul Imperiului Roman. Această contopire a celor două sărbători, care aparţineau unor culturi deosebite, s-a realizat cu atât mai uşor cu cât serbarea persană, precum şi Saturnalele, consta într-un sacrificiu excesiv pe altarul stomacului. Acesta era urmat inevitabil de toate desfrâurile, ca efect al umplerii excesive cu bunătăţi a bietului stomac. Se spunea că ziua de 24 decembrie, cea din urmă zi a Saturnalelor, ar fi cea mai scurtă zi din sărbătoarea lui Mithtra, iar în ziua următoare, 25 decembrie, se prăznuia sărbătoarea „Soarelui neînvins”.

În calendarele romane această zi purta denumirea de „Dies Natalis Dei Solis Invicti”, adică ziua naşterii Soarelui invincibil. Până şi în Dacia, s-au găsit inscripţii de acest fel „Soli invicto" sau „Soli invicto Mithrae”.

Se crede că în aceste timpuri, păgânii concentraseră la Roma toată adoraţiunea lor divină în cultul soarelui, pentru a impune monoteismului creștin nu panteism unitar, adică o credință care unește sau identifică pe Dumnezeu cu natura. În acest fel ei luptau împotriva extinderii creştinismului. Pentru creştini soarele era Hristos, a cărui naştere credincioşii creştini şi-o explicau ca aparţinând unui nou soare care avea să reverse asupra pământului razele sale binefăcătoare ale unei lumi strălucitoare şi cu totul nouă. Nu întâmplător, soarele, raza soarelui, floarea soarelui şi alte sintagme de acest gen, sunt invocate şi astăzi, în colindele româneşti.

 

Crăciunul, la 25 decembrie sau 6 ianuarie?

Dar să revenim la Sfântul Ioan Gură de Aur care spunea că păgânii şi creştinii coincideau printr-o sărbătoare comună, deşi obiectul ei era conceput într-un mod cu totul diferit. Timp de două secole a durat înţelegerea, dacă sărbătoarea de Crăciun trebuie prăznuită la 25 decembrie sau la 6 ianuarie. În anul 350 episcopul Iulian, ca să demonstreze că sărbătoarea Crăciunului trebuie să aibă loc la 25 decembrie, a dispus să fie cercetate arhivele cu recensământul din timpul împăratului August, precum şi cauza călătoriei Fecioarei Maria la Bethleem. În acest fel s-a aflat că adevărata naştere a Lui Iisus Hristos a avut loc la data de 25 decembrie. Mai mult, pentru a aduce dovezi în plus, slujbaşii Episcopului au cercetat şi profeţiile Vechiului Testament. Aşa au aflat că profetul Haggai avusese o viziune despre măreţia templului, care se va întemeia în ziua de 24 ale lunii a noua. Chiar interpreţii iudeilor au explicat această viziune a profetului sus-amintit în sensul că fondarea noului templu măreţ ar însemna apariţia lui Mesia. Această explicaţie a fost adoptată şi de către creştini, căci era în acord cu învăţătura Noului Testament, precum şi cu adevăratul Templu al Domnului, locaşul Celui Prea Înalt, fiind trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest fel profeţia cu întemeierea Templului era împlinită prin Naşterea lui Hristos. Începând a socoti de la primul Nisan, se află, cu uşurinţă ziua de 25 decembrie a calendarului roman. Aşa se face că în anul 354, această dată a apărut pentru prima oară pe Tabla marilor sărbători, sărbătorile împărăteşti. La început, deşi grecii, dar mai ales egiptenii din Alexandria s-au împotrivit acestei sărbători, cu toate acestea, ea a fost adoptată în anul 376 la Constantinopol, iar la Alexandria, în anul 341. Şi totuşi, până spre jumătatea secolului al VI-lea domnea încă o mare confuzie şi instabilitate în privinţa Naşterii Domnului. Unii sărbătoreau şi Naşterea şi Botezul la 6 ianuarie, alţii - Nașterea la 25 decembrie și Botezul la 6 ianuarie, iar alții serbau atât Naşterea, cât şi Botezul la 25 decembrie. Cel care a pus capăt acestor confuzii a fost împăratul Iustinian. El a elaborat un Edict (nu fel de decret-ordin), în anul 550, prin care s-a hotărât ca Sărbătoarea Naşterii Domnului să aibă loc la 25 decembrie, iar Botezul Domnului la 6 ianuarie. Cele două date au rămas neschimbate şi ele dăinuie şi astăzi.

 

Tradiţii din generaţie în generaţie

Prăznuirea Naşterii Domnului a prilejuit pentru poporul român o mulţime de datini, obiceiuri trecute prin tradiţie din generaţie în generaţie. În ajunul Crăciunului, cum se face seară, copiii, adolescenţii şi chiar vârstnicii încep a umbla din casă în casă pentru a colinda, primind în schimb daruri (cinste) cum ar fi țâpoi sau colindeţe (un fel de colăcei), nuci, mere, prune uscate, bani iar cei mari (adulţii) primesc băutură precum şi colaci care se înşiruiesc pe o rudă (prăjină) sau îi pun în sac. Se pare că la originea străbunei colinde româneşti, stă cultul soarelui, având înţelesul de „Deus Vergilius" adică zeul ce se învârte prin zodiac. Împărţirea darurilor, se crede a fi o urmă rămasă de la strămoşii noştri romani, în amintirea vechilor feerii ale chemării (Domnului), numite aşa cum am văzut, Saturnalele, Opalii (de la Ops numele soţiei lui Saturn), Vacunale şi Farmacale.

Am arătat mai înainte că începutul acestor Saturnale era marcat de un ospăţ solemn, dat în faţa Templului lui Saturn „Pontifex Maximus", după care copiii străbăteau uliţele localităţilor, din casă în casă, cântând şi strigând „Io Saturnalia”, aşa cum cântă astăzi copiii români - „Seară Bună la Moş Ajun”. Astăzi, Templul în faţa căruia se colindă este casa omului. În localitățile de pe Valea Holodului cum mergi spre Beiuș - Răbăgani, Albeşti, Vărășeni ș.a, aproape fiecare colindă se termină astfel: ... Şi s-o-ntoarce cruce-n masă/Şi-o fi gazda sănătoasă/ Şi-o plăti corinda noastră / C-un colac din ceea casă! / La anul și la mulți ani!

După colinda de început, urmează slujba colacului care în final spune: ... Aşa că zicem să dăruiască/ Dumnezeu, la jupân şi jupâneasă / Roade, pe ani, pe chipuri (feluri, sortimente) / Înaltul stogului (claie mare de grâu), ca-naltul cerului/ Grosul stogului ca grosu-pământului / Să fie grâul spicos / Să-1 mânce gazda sănătos! / La anul şi la mulţi ani!

Dar şi băutura trebuie slujită înainte de a fi consumată, care la sfârşit spune aşa: …Să dăruiască Dumnezeu jupânului gazdă/ O căldare mare curgătoare, / De pălincă tare/ Subţire ca tortu, / Iute ca Holodu. / La anul şi la mulţi ani!

Dar umblatul cu colinda poate fi tot așa de bine un obicei în ciuda sărbătorilor „Larilor" sau zeilor „Lares", care, împreună cu „Lernurii", făceau parte din grupa spiritelor casei. Aceste sărbători cădeau la romani la data de 23 decembrie. Copiii umblau pe la casele patricienilor (înstăriţi la romani) şi le cântau versuri, care în româneşte sunau cam aşa:

„Hei Leru-i Doamne, Ooo, Leru-i Doamne / Ooo, Leru-i Doamne flori, flori de măr!".

 

„Lerui Doamne, ler”

Observăm că apare ca un leit-motiv sintagma „Leru-i Doamne". Originea acestei expresii este extrem de interesantă. Astfel, Constantin C. Diculescu, în Opul „Vechimea Creştinismului la Români", spune că „Leru-i Doamne" vine de la latinescul Aleluia„ a cărui origine este ebraică şi care înseamnă „Lăudaţi pe Domnul". Expresia „Leru-i Doamne Ler” s-ar putea traduce prin „Mărire Ţie Doamne, Mărire Ție”.

De asemenea, Al. T. Demetrescu consideră că „Leru-i Doamne ler", din colindele noastre, ar proveni de la împăratul dac Galemus, recuceritorul unei părţi din vechea Dacie Traiană, care a trăit, prin anii 300 după Hristos. Poporul îi spunea „Ler împărat". Sediul palatului său a fost la Reşca-Hotărani-Colonia Romula, în fostul judeţ Romanaţi, unde împăratul s-a născut şi a fost înmormântat. Este interesant de remarcat faptul că sărbătoarea de toamnă a Larilor coincidea aproape cu momentul Naşterii Domnului. Se spune că era venerat ca Lar familiar de către Împăratul Alexandru Sever. La romani, dintre toţi „Larii romani” a fost acceptat numai Mântuitorul Iisus, ca cel mai mare Binefăcător al omenirii, care s-a născut tocmai în timpul sărbătorii Larilor. Preoţii şi învăţătorii creştini, precum și mulți enoriași s-au străduit să evoce întâmplări din viaţa Mântuitorului în textele colindelor românești. Dacă înainte la romani cântecul colindei era Larul cu iz păgânesc, după creştinare Larul sau Lerul a devenit Hristos cel Născut în iesle din Sfânta Fecioară Maria.

Aşadar, menţinerea de-a lungul secolelor a aceloraşi datini de Crăciun, la românii de pretutindeni, demonstrează tăria de granit a credinţei noastre ortodoxe în faţa oricăror împrejurări şi timpuri care ne-au traversat țara. Această credinţă ortodoxă s-a dovedit a fi cea mai puternică dintre toate, căci ea ne-a păstrat mereu pe aceste locuri dăruite şi binecuvântate de Cel de Sus.

Prof. univ. dr. ing. Vidu BIDILEAN