Roman Ciorogariu se naşte în localitatea arădeană Pecica, la 6 decembrie 1852. Tatăl său, Dimitrie, se trăgea dintr-o familie de moţi din satul Ociu, de lângă Brad, ai cărei înaintaşi au fost dezrădăcinaţi şi strămutaţi după Revoluţia lui Horia de la 1784 în Câmpia Aradului.

 

Dinspre bunică, Romulus-Nicolae Ciorogariu (după numele său de botez) era un descendent al familiei Nicoară din Giula (Ungaria de azi). După absolvirea cursurilor şcolii primare din Pecica, unde l-a avut ca dascăl pe renumitul învăţător Ion Ardeleanu, şi a celor secundare din Arad, în anul 1873 se înscrie la Academia Regală de Drept din Oradea, pe care nu ajunge să o mai termine. Între anii 1874-1877 urmează cursurile Institutului Teologic din Arad. A urmat apoi cursurile de specializare în Pedagogie şi Psihologie, ca bursier, la Universitatea din Bonn și la Leipzig. După un scurt stagiu de arhivar la Episcopia Aradului (1880), va ajunge profesor la Institutul Teologic din Arad (1881-1917) unde, pe urmă, va fi numit director. În anul 1900 a fost tuns în monahism la mânăstirea Hodoş-Bodrog, iar la scurtă vreme este hirotonit ierodiacon şi ieromonah.

A condus timp de 17 ani (1900-1917) revista „Biserica şi Școala”, foaie bisericească, scolastică şi economică fondată în anul 1877, cea mai longevivă publicaţie arădeană, ce a apărut săptămânal (duminica), până în anul 1948 (71 de ani de apariţie). În paginile acestei reviste arădene întâlnim semnăturile unor prestigioşi oameni de cultură pe care i-a avut Transilvania în acea vreme: Iosif Vulcan, Petru Şpan, Petru Pipoş. Timp de o jumătate de veac, „Uncheaşul” a fost un slujitor activ al condeiului, colaborând la Biserica şi şcoala, Tribuna poporului şi Tribuna din Arad, Tribuna din Sibiu, Cele Trei Crişuri, Tribuna Bihorului, Legea Românească, Viaţa Românească, Hotarul, Cultura poporului, Societatea de mâine.

Vestitul apărător al Bisericii strămoșești și promotor al unității neamului românesc, arhimandritul Roman Ciorogariu ajunge vicar eparhial la Oradea, în 3 octombrie 1917. În această calitate se va îngriji de organizarea consistoriului, va reorganiza Consiliul Naţional din Bihor, pe care îl va conduce în calitate de preşedinte, luptând cu multă ardoare pentru drepturile poporului roman.

După realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, se reîntoarce la Oradea Mare, unde face demersuri pentru reînfiinţarea Episcopiei din Oradea, un vechi deziderat al românilor ortodocşi din părţile Bihorului. Demersurile, susţinute cu înflăcărare, n-au rămas fără răspuns, deoarece, la 23 iulie, respectiv 26 august 1920, în Senat şi în Camera Deputaţilor a fost votată legea pentru restatornicirea Episcopiei Oradiei, fiind apoi promulgată, la 30 august 1920, prin Decret regal. Unicul articol al acestei Legi avea următorul conţinut: „Vechea Episcopie Ortodoxă din Oradea Mare, în ţinutul Bihorului, se restatorniceşte în drepturile sale de odinioară”.

La 16 octombrie 1920 a avut loc, la Biserica cu Lună din Oradea, şedinţa extraordinară, prezidată de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, în cadrul căreia a fost ales cel dintâi episcop al reînfiinţatei Episcopii a Oradiei. Cu acest prilej, Mitropolitul Ardealului a spus: „Iată vestesc vouă bucurie mare, care s-a făcut la tot poporul român drept credincios din ţinutul Bihorului, că vechea episcopie din Oradea Mare, pe care uneltirile duşmanului au îngropat-o cu grele lespezi... timp de 225 de ani, astăzi a rupt peceţile şi învie din nou la lumina soarelui libertăţii noastre naţionale! Părinţii voştri au dorit să vadă ziua aceasta, dar n-au putut-o vedea”.

Conform Statutului, pentru funcţia de episcop era necesar să fie cel puţin două propuneri, astfel că au fost înaintate două candidaturi: Roman Ciorogariu, vicar al Consistoriului din Oradea, şi protopopul militar Ioan Papp. În urma sufragiului, dintre cei 55 de deputaţi prezenţi, 54 au votat pentru arhimandritul Roman Ciorogariu, care a devenit primul episcop al restatornicitei Episcopii a Orăzii Mari. În aceeaşi zi, Sinodul mitropolitan a efectuat „cercetarea canonică” a noului ales şi a validat actul alegerii, urmând a fi confirmat de rege. Hirotonia şi instalarea erau preconizate a se face deodată, la Oradea, la o dată ulterioară.

Din nefericire, atentatul cu bombă, din 8 decembrie 1920, comis la Senat de către anarhistul evreu Max Goldstein, a fost nefast pentru Roman Ciorogariu care se afla acolo în calitate de senator de drept, împreună cu episcopul greco-catolic al Diecezei de Oradea, Demetriu Radu. În acel atentat, cel dintâi şi-a pierdut mâna dreaptă, iar cel de-al doilea viaţa. După luni de suferinţă petrecute în spitalul Colţea din Bucureşti, „episcopul cu dreapta frântă”, cum avea să fie numit, a fost hirotonit arhiereu. Evenimentul hirotoniei s-a petrecut la 26 martie 1921, în paraclisul Mitropoliei din Bucureşti, iar întronizarea, din cauza circumstanţelor nefavorabile, s-a făcut abia în 2 octombrie 1921, în Biserica cu Lună. Astfel, după o văduvie de 225 de ani, Episcopia Oradiei îşi deschidea din nou porţile pentru primirea arhipăstorului său.

Îndată după reînfiinţarea Episcopiei Oradiei, în sinodul eparhial din 1/14 octombrie 1920, s-a trecut la reorganizarea eparhiei, parohiile din cuprinsul acesteia fiind arondate în 15 protopopiate: Oradea Mare, Lunca, Sătmar, Tileagd, Aleşd, Bratca, Ceica, Răbăgani, Beiuş, Rieni, Vaşcău, Beliu, Ucuriş, Tinca şi Salonta. Pe parcurs au avut loc modificări, numărul acestora menţinându-se, până în 1940, între 12-14 protopopiate.

Ajuns la cârma Eparhiei Oradiei, prima grijă a Episcopului Roman Ciorogariu a fost aceea a achiziţionării unei reşedinţe episcopale mai generoase, întrucât vechea reşedinţă, unde locuise ca vicar (str. Poştei nr. 6), azi str. Episcop Roman Ciorogariu, şi unde din 1882 funcţionase Consistoriul eparhial, era într-o stare deplorabilă şi nu corespundea unei reşedinţe episcopale. Cu sprijinul ministrului Instrucţiunii publice şi al Cultelor, Octavian Goga, de care era legat sufleteşte de pe vremea când era dascăl la Arad, va reuşi să cumpere actualul palat episcopal. În urma vizitei lui Octavian Goga la Oradea, văzând reşedinţa sărăcăcioasă a Eparhiei Ortodoxe, care nu suferea termen de comparaţie cu impunătoarele reşedinţe episcopale ale Bisericilor Romano-Catolică şi Unită, guvernul va dispune alocarea sumei de 1.500.000 lei, pentru cumpărarea şi mobilarea Palatului Rimanoczy Kalman jr., care aparţinea baronului Emerich Grosz. În incinta acestei clădiri, actualmente Reşedinţă episcopală, s-a amenajat, la etaj, un paraclis, al cărui iconostas a fost realizat de Şcoala de Arte şi Meserii din Oradea, iconostas ce poartă amprenta iconografică a cunoscutului pictor Anastasie Damian.

La 7/20 noiembrie 1921 apare sub oblăduirea noului ierarh organul eparhial „Legea Românească”. În şedinţa solemnă a Academiei Romane din vara anului 1921 este primit în rândul „nemuritorilor”, ca „membru onorar” al principalului for cultural-ştiinţific din ţara noastră. În scurt timp, pune bazele înfiinţării Academiei Teologice din Oradea, care îşi deschide cursurile în toamna anului 1923. Şcoala a funcţionat pană în anul 1940. 

În anul 1925 înfiinţează tipografia diecezană, apoi căminul preoţesc şi Şcoala de cântăreţi bisericeşti şi multe alte societăţi religioase. În anul 1927 s-a înfiinţat Fondul pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor de preoţi din Eparhie. Ca membru al Sfântului Sinod, a fost preocupat de organizarea Patriarhiei şi de organizarea învăţământului teologic. Episcopul Roman Ciorogariu s-a bucurat de respectul şi aprecierea tuturor acelora care l-au cunoscut.

Un gând neostoit al episcopului Roman a fost înfiinţarea unei mânăstiri de călugări şi a uneia de călugăriţe. Având în vedere faptul că pe aceste plaiuri au existat, în trecut, mânăstiri pe care tăvălugul neamurilor străine le-au făcut una cu pământul, crearea unor astfel de oaze de spiritualitate era un gest de continuitate cu trecutul istoric. Un loc propice pentru un astfel de aşezământ era în preajma izvorului intermitent de apă numit Izbuc, de lângă satul Călugări, din apropierea Vaşcăului. Numele satului pare a avea o legătură intrinsecă cu existenţa unei mânăstiri în aceste locuri, în vremuri mai îndepărtate. Demersurile în acest sens au început prin anul 1924, concretizându-se în lungi memorii adresate Ministerului Agriculturii, care, în cele din urmă, va dona 75 de hectare în jurul izvorului amintit. Piatra de temelie pentru zidirea acestui locaş de duhovnicie a fost pusă abia la 25 aprilie 1930 de către arhiereul-vicar Andrei Magieru.

Timp de 37 de ani, ca dascăl a desfăşurat o bogată activitate didactică, conştient că numai cu ajutorul cunoştinţelor „se îndreaptă mintea şi inima elevului”. Memorabile  au rămas în conştiinţa neamului său cuvintele rostite atunci, la 11 noiembrie 1934, la serbările aniversării a 150 de ani de la întemeierea Bisericii cu Lună: „De n-ar fi fost această biserică în veacul sacrificiului pentru neam şi lege, Oradea n-ar aparţine azi României Mari”.

Meritele sale au fost recunoscute şi răsplătite şi de regele Ferdinand I, care i-a oferit numeroase distincţii: Coroana României, Marea Cruce cu Cordon şi Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I. Pentru întreaga sa activitate depusă ca mare ierarh şi patriot, episcopul Roman Ciorogariu a primit şi alte distincţii: Steaua României în Grad de Mare Cruce, Ferdinand I în Grad de Mare Ofiţer, Cavaler al Ierusalimului Onorific pentru Merit. A fost ales membru de onoare al Academiei Române, al Institutului Geografic Regal, al Societăţii Academice România Jună din Viena, ş.a.m.d. Pentru răspândirea culturii franceze i s-a conferit gradul de ofiţer al Academiei Franceze.

În ciuda vârstei înaintate şi a bolii care i-a marcat ultimii ani ai vieţii, episcopul Roman Ciorogariu s-a aflat mereu pe baricadele luptei pentru promovarea intereselor Bisericii strămoşeşti şi ale Neamului românesc, până la adormirea sa în Domnul, la 21 ianuarie 1936, la patriarhala vârstă de 83 de ani.

Apreciat de contemporani – care l-au sărbătorit cu fast la împlinirea vârstei de 75 de ani şi i-au organizat funeralii naţionale la moarte – episcopul Roman Ciorogariu a rămas în conştiinţa acestora ca un „dascăl respectat, apreciat şi admirat pentru profunzimea pregătirii, fluiditatea discursului şi modernitatea ideilor… luptător naţional implicat, intransigent, dar realist şi obiectiv, capabil să-şi subordoneze interesele personale celor naţionale, comune tuturor românilor…”.

El rămâne, peste vremi, unul din cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, de numele căruia se leagă reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei. În ultimul fragment al Testamentului său lăsat posterităţii, răzbate peste veacuri pilduitorul său îndemn: „Zidiţi Biserica în suflete şi clădiţi România nouă pe această Biserică - mamă a naţiunii române. Fiţi buni creştini şi buni români, căci acestea două una sunt. Iată sufletul pe care-l las vouă tuturora moştenire. Prin el doresc să rămân între voi, primiţi-l cu acea iubire cu care eu vi-l transmit, nu ca un cult, ci ca o călăuză pentru cei ce vor să umble pe jos, pe urmele lui Hristos.”

Preot Cristian Rus