Declaraţia de autodeterminare naţională a avut un justificat ecou în epocă, realitate ce se desprinde din numeroase comentarii publicistice, din unele documente şi aprecieri formulate ulterior de participanţii la Conferinţa de la Oradea.

Într-un text autobiografic, Vasile Goldiş consemna faptul că: "Declaraţiunea [...] a căzut ca un trăsnet în parlamentul ungar. Era, de fapt - conchide acesta - o eroică manifestare pentru libertate naţională a poporului românesc [...] Ea a produs nemărginită însufleţire dincoace şi dincolo de Carpaţi şi era socotită pretutindeni ca preludiul unirii românilor din Ungaria cu patria-mamă”. La rândul său, istoricul Ioan Lupaş mărturisea că atunci: „Când a pătruns în părţile ardeleneşti vestea că, Comitetul Naţional Român a hotărât, în şedinţa sa din Oradea, să se desfacă de Ungaria, păşind pe aceeaşi cale a demnităţii şi suveranităţii naţionale, pe care o indicară de mai nainte prin admirabila lor atitudine bărbătească cehii şi iugoslavii, întreg poporul românesc a fost cuprins de o bucurie nespusă”.

Fiind un document de o relevanţă majoră, Declaraţia a intrat rapid în circuitul public de informaţii, presa dovedind o reală promptitudine în difuzarea textului acesteia, precum şi a unor aprecieri referitoare la semnificaţia conţinutului ei politico-naţional. Câteva periodice româneşti şi maghiare au reprodus, aşadar, integral Declaraţia de autodeterminare naţională, ca, spre pildă, Drapelul (din 19 octombrie 1918, p. 2), Gazeta Poporului (din 20 octombrie 1918, p. l) şi Românul (din 8 noiembrie 1918, p. l). O notă aparte merită, sub acest raport, ediţia specială a ziarului România nouă (din 18 octombrie 1918), în care, sub titlul Românii din Austro-Ungaria îşi proclamă libertatea naţională, este publicată Istorica declaraţiune a deputatului Vaida- Voevod în Camera ungurească.

O febrilă preocupare faţă de Declaraţie a dovedit, cum era de presupus, presa maghiară din Transilvania şi Ungaria, care a reprodus pasaje din conţinutul ei, însoţite de comentarii şi aprecieri. După ce, în numărul din 19 octombrie, ziarul Nagyvárad (Oradea Mare) publică, chiar pe prima pagină, textul Declaraţiei şi cea mai mare parte a cuvântării lui Alexandru Vaida-Voevod, peste numai câteva zile acelaşi cotidian remarcă faptul că: „entuziasmul românilor a atins proporţii fantastice şi lumea fierbe de nerăbdare să vadă faptul împlinit”. În articolul intitulat Românii aleg deputatul lor la tratativele de pace, ziarul Nagyvárad ia interviuri lui Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida-Voevod. La întrebarea gazetarului orădean cu privire "la punctul de vedere al românilor", Vasile Goldiş a dat următorul răspuns: „Acesta a fost stabilit, cu deplină claritate, în hotărârea Partidului Naţional Român din 12 octombrie, care s-a citit în parlament. Românii nu vor să stăpânească asupra altor popoare, dar nici nu mai tolerează ca peste ei să stăpânească alt popor”.

Sesizând puternicul ecou al Declaraţiei în rândurile românilor transilvăneni, ziarul Aradi Hirlap (din 15 octombrie 1918) conchidea că: „toate păturile şi curentele româneşti sunt unanime a recunoaşte că, în aceste ceasuri de mare cumpănă, singurul care poate să reprezinte naţiunea română din Ungaria şi Ardeal şi să aducă hotărâri în absolut toate problemele este Comitetul Naţional Român”. Este incontestabil faptul că opinia publică maghiară a luat cunoştinţă - din paginile unor periodice care apăreau la Oradea, Arad, Cluj, Târgu-Mureş - despre actul de independenţă al românilor, având astfel posibilitatea de a şti exact care va fi poziţia acestora pe parcursul viitoarelor evenimente.

Presa budapestană relata despre dezbaterile parlamentare, oprindu-se şi asupra Declaraţiei de autodeterminare naţională, pe care deputatul român dr. Alexandru Vaida-Voevod a prezentat-o în şedinţa din 18 octombrie 1918 a Camerei ungare.

Declaraţia a fost salutată cu entuziasm şi de către militanţii politici români din Bucovina. „Declaraţia românilor ardeleni - îşi reamintea Sextil Puşcariu, care se afla în Bucovina - făcu o adâncă impresie”. În documentul elaborat cu ocazia adunării de la Cernăuţi, din 11 octombrie 1918, a fruntaşilor politici români din Bucovina „s-au spus aproape aceleaşi cuvinte” despre intenţiile lor de emancipare şi unitate naţională. După remarcile lui Sextil Puşcariu, implicit în evenimentele de la Cernăuţi, aceste formulări politice erau "dictate de instinctul şi înţelepciunea aceloraşi inimi româneşti”. Într-un articol din periodicul Glasul Bucovinei, intitulat Fraţilor, suntem cu voi  au fost reproduse pasajele cele mai semnificative ale Declaraţiei de la Oradea.

Exprimându-şi solidaritatea cu conaţionalii lor din Transilvania, redactorii „foii” bucovinene îşi dezvăluiau încrederea în viitor: „Peste munţii care ne despart [...] întindem mâna fraţilor noştri din Transilvania şi Ungaria cu care suntem uniţi în cugete şi de a căror soartă vrem să legăm soarta noastră. Cu ei împreună nu mai suntem cele trei sute de mii [...], ci o masă compactă de aproape patru milioane, al căror glas va fi ascultat atunci când situaţia politică va fi destul de clară ca să ne putem formula definitiv postulatele noastre şi să spunem lumii cum voim să ne alcătuim viitorul”.

Românii din fostul Imperiu austro-ungar se găseau, aşadar, pe aceleaşi baricade ale luptei pentru unire cu fraţii lor din România, proclamând - în luna octombrie - principiul autodeterminării naţionale, ca expresie a unei similare platforme politice şi a unei necesităţi istorice obiective.

În contextul acţiunilor românilor bucovineni - menite să-i sprijine pe fraţii lor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş - se înscriu şi intervenţiile în Parlamentul vienez, la 22 octombrie 1918, ale deputaţilor dr. Constantin Isopescu-Grecul şi G. Grigorovici. Discursurile acestora sunt mărturii impresionante despre spiritul de unitate naţională care a caracterizat demersurile politice ale românilor din Bucovina şi Transilvania. Dr. Constantin Isopescu-Grecul referindu-se, în discursul său, la atitudinea Parlamentului de la Budapesta, în care la 18 octombrie a fost prezentată Declaraţia de independenţă naţională, afirma: „Cu mici excepţiuni, toate popoarele de pe teritoriul Austriei caută soluţia definitivă a problemei naţionale prin viaţă de stat neatârnată să găsească iarăşi putinţa unei convieţuiri demne. Singuri oligarhii din Ungaria provoacă, prin atitudinea lor, toată lumea, punând astfel ei înşişi fitilul sub explozibilele ce subminează de decenii întregi pământul Ungariei”. Cât priveşte pe români, acesta declară că „nu putem exista decât dacă toţi românii de pe teritoriile locuite de noi şi aparţinând sferei noastre economice se vor uni pe deplin într-un singur stat, căruia să i se dea putinţa de-a exista economiceşte. Aceasta corespunde atât declaraţiei făcute de mine în această înaltă adunare la 4 octombrie, în numele românilor din Austria, cât şi aceleia făcute de dr. Vaida în Camera din Pesta la 18 octombrie, în numele Comitetului Executiv Român, adică în numele naţiunei române de pe teritoriul ungar. Accentuez aci ca noi nu voim deloc să apăsăm minorităţile naţionale, ci avem intenţiunea să le garantăm drepturile naţionale corespunzătoare necesităţilor şi importanţei fiecăreia din ele [...]; punctul nostru de vedere este împărtăşit şi de aproape toate celelalte naţiuni, cari locuiesc în Austria, adică de cehi, iugoslavi, ucrainieni şi, nu în ultima linie, de germani”.

Asociindu-se acestor opinii, deputatul socialist Gheorghe Grigorovici afirma, la rândul său, acelaşi crez naţional: „La tendinţa de a uni poporul român nu va renunţa niciodată nici un român. Unirea românilor este un ideal şi o ţintă la care românii vor aspira totdeauna, în orice timpuri şi în orice împrejurări. Indiferent de cum va fi constelaţia lor viitoare, indiferent de chipul cum li se va desfăşura soarta în viitor. Şi în această privinţă suntem de acord cu celelalte naţionalităţi ale acestei monarhii, care se prăbuşeşte în clipa de faţă”.

Stimulaţi de actul de voinţă al fraţilor lor transilvăneni - care a constat în proclamarea independenţei naţionale şi, drept urmare, desprinderea lor din chingile unei monarhii atinsă de disoluţie - cei doi deputaţi români bucovineni din Parlamentul de la Viena au contribuit la popularizarea acestuia, relevându-i semnificaţiile şi exprimându-şi adeziunea la luptă generală pentru înfăptuirea dorinţei ardente de unire a tuturor românilor într-un singur stat. În ambele parlamente - de la Budapesta şi Viena - au fost afirmate răspicat, de către deputaţii români, adevăratele aspiraţii ale românilor, de independenţă şi unire, nemaiexistând nici o îndoială că ei sunt hotărâţi să aplice în practică acel principiu democratic al autodeterminării naţionale, inclus în Declaraţia de la Oradea, din 12 octombrie 1918.

Voluntarii români transilvăneni aflaţi pe teritoriul Rusiei au organizat, la 17 octombrie 1918, o „impozantă adunare” la Celeabinsk. Adunarea a transmis preşedintelui Wilson o telegramă în care declară că „pământurile româneşti: Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Bucovina, desfăcute de Austro-Ungaria, se alipesc la România, cu care - de aici înainte - formează un stat unitar, iar locuitorii ei se consideră cetăţenii ... României Mari” .

Profesorul Ilie Cristea, originar din sudul Bihorului, exprima - în finalul broşurii Glasul Ardealului - punctul de vedere al social-democraţilor români din Transilvania şi Ungaria referitor la crezul lor cel mai puternic: "instinctul nostru (al social-democraţilor) ne îndeamnă să strigăm în lumea largă că neamul românesc ... vrea Unirea sa desăvârşită într-un singur stat naţional românesc unitar şi independent”.

Prin intermediul unor periodice ale timpului, textul Declaraţiei a parvenit şi în România. În periodicul Galaţii noi (din 23 octombrie 1918) a văzut lumina tiparului articolul „Ora libertăţii românilor a sunat. Adunarea românească din Oradea Mare”. Ziarul Mişcarea de la Iaşi, referindu-se la semnificaţia Conferinţei de la Oradea, nota: "Românii de peste munţi nu recunosc [...] nici parlamentului, nici guvernului ungar dreptul de a reprezenta naţiunea română la Congresul de pace şi nu primesc nici un fel de amestec în modul cum se va constitui această naţiune”. Ştiri despre Conferinţa de la Oradea insera şi ziarul Evenimentul din aceeaşi localitate.

Mărturiile documentare invocate permit concluzia că Declaraţia de independenţă naţională s-a impus în conştiinţa publică românească, fiind un document cu o mare forţă de iradiere, care a impulsionat manifestarea tot mai energică a luptei pentru unitate naţională a românilor de pretutindeni.

Declaraţia de independenţă naţională a avut şi un ecou internaţional, despre conţinutul său informând agenţiile de presă din Viena, Paris, Roma, Berlin şi altele. Ea a fost adusă şi la cunoştinţa guvernelor Antantei. Consiliul Naţional al Unităţii Române de la Paris transmitea - la 4 noiembrie 1918 - o notă Puterilor Antantei, precum şi ministrului afacerilor externe al Franţei, Jean-Marie Pichon, prin care li se făcea cunoscută decizia românilor transilvăneni de a se desprinde de Austro-Ungaria: „Comitetul [Executiv al PNR, - n.n.] a hotărât să se constituie ca naţiune independentă, separată de Austria şi Ungaria. Această hotărâre a fost prezentată la tribuna parlamentului ungar de către deputatul Alexandru Vaida, care, în acelaşi timp, a negat parlamentului ungar dreptul de a reprezenta naţiunea română. Această declaraţie a fost făcută în aceeaşi zi cu aceea a deputatului slovac Juriga, care a declarat acelaşi lucru în numele poporului slovac”. Ziarul La Roumanie făcea o propagandă activă manifestărilor politice ale românilor transilvăneni, desfăşurate sub semnul luptei de emancipare naţională, independenţă şi unitate. Periodicul atrăgea atenţia asupra faptului că „românii nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune. Monarhia austro-ungară este totdeauna în urmă: astăzi timpul discuţiilor a trecut. Dreptul naţiunilor nemaghiare de a se organiza liber este o chestiune internaţională şi o chestiune de onoare pentru toată umanitatea”.

Reproducând pasaje din Declaraţia de independenţă, ziarul The New York Times (din 19 octombrie 1918) releva faptul că „deputatul Vaida a făcut un înflăcărat elogiu al principiilor enunţate de preşedintele Wilson, care stabilesc o deplină egalitate între naţiunile mari şi mici şi care, realizându-se, vor constitui cel mai mare eveniment”.

Ziarul Gazette de Laussane (din 1 noiembrie 1918) preciza că: "Hotărârea de separare a românilor din Transilvania a fost, de altfel, manifestată până şi în plin parlament maghiar. Deputatul Vaida a formulat-o. Pierderea Transilvaniei, la fel cu cea a Slovaciei şi a Croaţiei, va încorona descoronarea maghiarilor”.

Un remarcabil articol despre Declaraţia de independenţă naţională a văzut lumina tiparului în ziarul The Times. Se cunoaşte prea puţin în Europa occidentală despre rolul jucat de populaţia română din Ungaria înainte de prăbuşirea monarhiei austro-ungară. La 12 octombrie 1918, românii din Transilvania, Banat alte regiuni ungare au proclamat la Adunarea de la Oradea Mare independenţa lor şi dreptul la autodeterminare naţională, contestând în acelaşi timp dreptul guvernului ungar de a reprezenta interesele lor naţionale la Conferinţa de pace. Aceasta rezoluţie a fost anunţată oficial de către dr. Vaida în parlamentul ungar la 18 octombrie”.

Şi ziarul american Roumanian Daily News, periodic al românilor din SUA şi Canada, a publicat pe prima pagină a unuia dintre numerele sale - sub titlul „Partidul Naţional Român din Ardeal a declarat independenţa Transilvaniei - informaţii despre faptul istoric menţionat, remarcând totodată că „toate ţinuturile române se dezlipesc de Austro-Ungaria”, urmând să se unească cu România.

Document politic de excepţie, Declaraţia de independenţă naţională din 12 octombrie 1918, de la Oradea, a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, receptată - în profundele ei semnificaţii - de către opinia publică românească şi străină, a constituit un moment de răscruce în istoria luptei poporului român pentru  desăvârşirea unităţii naţionale.