„Orice încercare a mea de a găsi gestului (comunicatul Ambasadei Rusiei – n.r.) o explicație rațională a fost sortită eșecului. Doar o trimitere la un consum excesiv de vodcă ar putea explica acest nitam-nisam al unei ambasade despre care se presupune că e condusă de diplomați și nu de zurlii ai Facebookului”, scrie jurnalistul Ion Cristoiu pe blogul său.

 

Cât privește inițiativa acestei postări, Cristoiu scrie: „Mă număr printre cei care urmăresc atent presa noastră. N-am întâlnit în ultima vreme semnele cât de cât ale unei campanii de presă dedicate comportamentului Armatei Roșii la intrarea în România. E drept, în primii ani postdecembriști, în România a  apărut o serie de cărți și articole despre abuzurile soldaților sovietici ajunși pe teritoriul românesc, primul teritoriu capitalist pe care a intrat Armata Roșie.

La vremea respectivă au apărut studii de istorie solide, întemeiate pe documente, dar și articole superficiale, supuse senzaționalismului ieftin. Dar chiar și în aceste condiții n-a fost vorba de o campanie. (...) De atunci, tema abuzurilor comise de Armata Roșie pe teritoriul românesc n-a mai fost abordată în presă”.

„Textul a stârnit indignare în rândurile românilor. (...) Orice încercare a mea de a găsi gestului o explicație rațională a fost sortită eșecului. Doar o trimitere la un consum excesiv de vodcă ar putea explica acest nitam-nisam al unei ambasade despre care se presupune că e condusă de diplomați și nu de zurlii ai Facebookului”, scrie Cristoiu. Acesta a redat şi stenograma întâlnirii din februarie 1946 dintre I.V. Stalin și o delegație ARLUS, din care reieșea că Stalin știa de abuzurile soldaților.

Potrivit notațiilor din Jurnalul lui Mihail Sebastian - un scriitor care, indiscutabil, a așteptat din răsputeri Eliberarea, date fiind umilințele îndurate sub nemți ca evreu - rușii au boala ceasurilor. (Din studiul „Colonizarea rusească a României” apărut în volumul „Un pesimist la sfîrșit de mileniu”, Editura Evenimentul românesc, 1999). Violarea femeilor pare explicabilă. Atât prin abstinența de fond, cât și prin deosebirile dintre cochetele românce și tovarășele lăsate acasă. Mania ceasurilor mărturisește însă un infantilism straniu, de ditamai bărbați fascinați de jucăria cu ticăit și limbă mișcătoare.

«Vineri, 1 septembrie [1944]

Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place mai mult.)»

După ceas, pe scara fascinației vine automobilul:

«Am văzut azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște. Incidentele de stradă continuă. Trecători bruscați, ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus.»

 

Mărturiile oficialilor români

 

Boala mașinilor cochete, care merg singure, fără a fi împinse ca și tancurile, ca și camioanele Molotov, dar în plus au avantajul de a fi drăguțe, e sesizată și de generalul Constantin Sănătescu în Jurnalul său.

31 august 1944.

Sosesc trupe ruse din ce în ce mai multe în jurul Capitalei. Avem mari nemulțumiri, întrucît bande de soldați ruși jefuiesc și mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control.»

Un alt prim-ministru postbelic, Nicolae Rădescu, notează și el într-un soi de jurnal („Începutul ocupației”, scris la Lisabona în 1947 și publicat în revista „Memoria”, nr. 6 din 1992).

„În timpul perioadei extrem de dificile în care am fost șef al guvernului, perioadă care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului și ucideau oameni la întîmplare. În fiecare dimineață eram obișnuit să primesc rapoarte despre jafurile și asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii sovietici ai Comisiei de Control aliate, nici reprezentanții diplomației sovietice n-au luat în considerare numeroasele mele plîngeri; departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice, aceleași autorități ruse cereau ca ministrul de interne să ordone execuția oricărui român care îndrăznea să se apere cînd era atacat de soldații ruși”.

 

„Vin rușii!”

 

Abuzurile așa-zișilor eliberatori e dezvăluit în toate memoriile martorilor oculari. Paginile dedicate invaziei rusești în amintirile lui C. Rădulescu-Motru, tipărite în 1997 sub titlul „Revizuiri și adăugiri”, nu mai au nevoie de comentarii:

„Sîmbătă. 9 septembrie 1944. Butoești. Pe la orele nouă dimineața, o veste străbate ca o săgeată satul întreg. Vin rușii! Au ajuns coloanele lor de căruțe la Arginești, cătunul vecin dinspre răsărit. Nici o clipă de pierdut! Toți sătenii fug cu vite, copii și lucrurile ce mai au prin casă, spre pădure. Sunt sfătuit să fug și eu cît de în grabă, fiindcă rușii pe unde trec trag spre conace și întreabă de boieri, de la care vor bani, ceas, haine și dacă nu au cît vor, lovesc. Plec spre vii în deal. Cu mare greutate din cauza piciorului drept, la care am avut accidentul.

După o oră de mers, mă opresc la chioșcul viii, de unde pot să văd în lungul șoselei naționale pînă la o mare distanță. Aci se transportă de servitorii din curte cîteva haine, pleduri pentru a ne acoperi noaptea, radio, de care sunt foarte amatori rușii și alte obiecte. Pînă la ora 12 însă nici o căruță de ruși. Nevastă-mea, care rămăsese la conac pentru a lua ultimile dispoziții, vine și mă ia înapoi. Dar de abia sosesc din nou la conac, că un rus călare intră în curte. «Da-te cai!» Să dăm cai. Caii fuseseră trimiși la pădure pentru păscut de către nepotul meu, căpitanul Sobineschi, care era și proprietarul lor. Nu puteam explica rusului nimic, fiindcă el nu știa o boabă din altă limbă, decît a lui.

A plecat rusul mai departe călare spre pădure în căutarea cailor, după ce i-a căutat prin toată curtea. După-amiază încep căruțele. Unde ajung și văd cai, îi ia și îi înhamă. Tot ce întîlnesc în apropierea șoselei de ale mîncării: paseri, viței, porci, împușcă și ia cu ei. Căci armata nu are bucătărie de campanie, unde să mănînce soldații. Fiecare căruță este pe cont propriu. Se alimentează din ceea ce fură.”

„În spiritul unor relații pe care ni le dorim pragmatice și predictibile cu Federația Rusă este indicat ca aspectele istorice să fie un domeniu de dezbatere pentru istorici și mediul academic în general. Postarea Ambasadei Federației Ruse nu are rigoarea pe care o poate avea o dezbatere academică, iar informațiile diseminate în spațiul public prin această postare nu sunt complete. Regretăm ca Ambasada Federatiei Ruse continua seria «episoadelor istorice». Trecutul relațiilor dintre România și Federația Rusă nu trebuie să facă loc unor speculații si opinii nefundamentate, care pot dăuna relațiilor bilaterale”, a reacționat Ministerul Afacerilor Externe, într-un comunicat de presă.

 

Scheciurile maestrului Constantin Tănase

Despre tâlhăriile soldaților din Armata Roșie, dar și despre obsesia pentru ceasuri, există referințe inclusiv în piesele de teatru ale vremii. Constantin Tănase (5 iulie 1880 - 29 august 1945), figură cheie în teatrul de revistă românesc, a compus monologul:

„Rău era cu «der, die, das!»

Da-i mai rău cu «davai ceas!»

De la Nistru pân’ la Don

Davai ceas, davai palton

Davai ceas, davai moşie

Haraşo tovărăşie!”

Despre Constantin Tănase se spunea că a fost asasinat de Armata Roșie din cauza satirei la adresa soldaților ruși. Există dovezi că a fost amenințat cu moartea în repetate rânduri, dar, în loc să se oprească, în plină ocupaţie sovietică, a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate” cu ceasuri de mână. Apoi și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, actorul Constantin Tănase era mort.

M.F./ D.M.