Joi, 26 noiembrie, Teatrul Regina Maria aniversează 60 de ani de teatru românesc la Oradea, iar spectacolul propus pentru celebrare este "60 de ani pe această scenă (aceeaşi)". Crişana dedică, la ceas aniversar, un amplu material în care cititorii au ocazia de vedea teatrul prin ochii celor care au contribuit şi încă contribuie la dezvoltarea lui.

Elisabeta Pop

Începând cu anul 1965, vreme de 30 de ani, Elisabeta Pop, în calitate de secretar literar, a fost unul dintre pilonii de bază ai dezvoltării Teatrului de Stat Oradea. Scriitor, redactor coordonator al primei monografii de Teatru românesc la Oradea, cronicar, laureat UNITER pentru întreaga carieră, selecţioner şi membru în prestigioase jurii festivaliere, Elisabeta Pop continuă să fie unul dintre cei mai activi şi valoroşi promotori ai culturii autentice şi un nume de referinţă al teatrului românesc.

R: Care au fost, de fapt, începuturile teatrului românesc la Oradea?

Elisabeta Pop: Deşi Teatrul Regina Maria anunţă că sărbătoreşte 60 de ani de teatru românesc la Oradea, ar trebui, cred eu, să vorbim despre mult mai mulţi ani de când la Oradea se joacă în limba română. Am intrat în posesia unui afiş, al unei trupe germane, care anunţa în Oradea anului 1818 patru spectacole în limba germană şi două în limba română. Spectacolele în limba română, titluri scrise cu litere chirilice, erau "Vecinătatea primejdioasă" şi "Tâlharii din pădure". Se juca, deci, teatru românesc, în secolul 19, dar s-a scris teatru românesc din secolul 18. Este vorba despre textul "Occisio Gregorii in Moldavia Vodae", scris în perioada 1777-1780, care a fost atribuit de cercetători lui Samuil Vulcan. Făcea parte dintre textele atribuite diletanţilor şi destinate şcolarilor.

În secolul 19, în 1870, Iosif Vulcan a înfiinţat acea cunoscută societate de apărare, de fondare a teatrului românesc, care prin spectacolele realizate pe teritoriul Ardealului aduna bani pentru înfiinţarea unui teatru românesc. Până în 1919, un stimulent pentru crearea teatrului în limba română au fost turneele pe care le făceau în Oradea şi Beiuş teatrele din Bucureşti, iar din 1919, după înfiinţarea Teatrului Naţional din Cluj, printr-o înţelegere bună cu orădenii, clujenii au realizat stagiuni permanente la Oradea. În 1928 s-a reuşit înfiinţarea Teatrului de Vest, care a permanentizat oarecum publicul. Din pricina numărului mic de spectatori, se scoteau 14 premiere pe stagiune. Se juca mult Caragiale, Alecsandri, Victor Eftimiu, dar şi comedioare, operete, spectacole accesibile cu subiect facil. În anii 1930 apar în repertoriu şi dramaturgi minori, ca Lucreţia Petrescu, dar şi operete, sau opere ca Traviata, Aida, sau Madam Butterfly. Şi pentru că nu lipseau din repertoriu românii, în anii 30, alături de V. Alecsandri şi I. L. Caragiale, se juca "Viforul" de B.Ş. Delavrancea sau "Titanic Vals" de T. Muşatescu. A urmat o lungă pauză, suplinită de actorii amatori, apoi perioada horthystă, care a fost sinistră pentru români şi pentru teatrul românesc.

R: Cum şi-a revenit teatrul românesc după perioada horthystă?

E.P: În 1945 Fraţii Ştefan şi Gheorghe Iordănescu au venit la Oradea. Ştefan Iordănescu chiar vorbea într-o scrisoare despre onoarea care i se face, aceea de a fi invitat să repună bazele unui teatru în limba română. Nu era o misiune simplă, exista o rezervă a celor prezenţi în teatru, pentru că însemna să împartă spaţiile, să împartă atelierele. Teatrul s-a redeschis în 1946 şi până în 1948, pentru că Ştefan Iordănescu era un regizor cultural, la Oradea s-a jucat A. Strindberg, N. Gogol, L. Tolstoi, (Jean-Baptiste Poquelin) Moliere. Şi în 1948 se lasă din nou hăţurile, teatrul moare. Există aici un moment important însă, în care actorii diletanţi, adunaţi de actori din Cluj şi Bucureşti, continuă să facă teatru în limba română. Interesant, dar teatrul românesc a fost sprijinit de CFR care a înfiinţat un soi de club al actorilor amatori care să joace în limba română.

 

R: Ajungem la momentul 1955, când s-a înfiinţat şi "permanentizat" secţia română.

E.P:  Da, tot de la amatori s-a pornit. Aceşti actori care au jucat semidiletant au pus bazele secţiei române. Trebuie să subliniem că au fost actori care au părăsit teatre bune din Bucureşti, din Cluj, pentru a veni la Oradea. Ori asta înseamnă patriotism, ştiau că aici este nevoie de teatru în limba română. În 1955 director era Molnar Janos, un cizmar de lux, un om de un bun simţ remarcabil. Şi am mai avut norocul să vină la Oradea tineri absolvenţi cu care regizorul Corneliu Zdrehuş a făcut o trupă de profesionişti. La Oradea au venit Dorel Urlăţeanu, Mişu Vladimir, apoi au venit Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Valeriu Grama. "Ciocârlia", realizat în 1957 de Radu Penciulescu, este spectacolul cu care Oradea se mândreşte şi astăzi, pentru că a cucerit Bucureştiul cu el, pentru că toate cronicile îi dădeau statutul de cel mai bun spectacol din ţară.

 

R: A fost teatrul din Oradea, înainte de '90, un teatru de referinţă în România?

E.P:  A fost cotat unul dintre teatrele serioase din ţară, nu degeaba ne-a fost aprobat un Festival de Teatru Scurt, dacă nu erai considerat un teatru serios, te trimiteau acasă.

Teatrul a fost o permanentă şcoală, amprentată de regizori. După plecarea lui Penciulescu o etapă foate bună a fost venirea regizorilor Alexandru Colpacci şi Sergiu Savin, teatrul a înflorit cu aceşti regizori. Colpacci aproape se specializase în D.R. Popescu. D.R. Popescu are un teatru metaforic care se adresează foarte mult prin subtextul spectacolului. Pentru D.R. Popescu îţi trebuiau antene speciale, la fel cum îţi trebuie astăzi pentru Matei Vişniec, iar în România aceste antene le aveau Alexandru Colpacci la Oradea, Nicoale Scarlat la Bucureşti şi Ioan Ieremia la Timişoara. De asemenea, Sergiu Savin avea pentru Marin Sorescu aproape un cult. "Casa Evantai" a fost o premieră pe ţară, de care Marin Sorescu aproape s-a îndrăgostit. A spus Sorescu: "Nu mi-am imaginat că eu am putut să scriu ceea ce am văzut".

Ce au pornit aceşti regizori au dus mai departe Alexandru Darie şi Victor Ioan Frunză, care au pariat pe o altfel de şcoală. Ştim că la Ducu Darie spectacolul "Zece hohote de râs", de Tudor Popescu, a făcut istorie, iar Victor Ioan Frunză, cu Spectacolul "Apa" de Dumitru Solomon, a luat toate premiile posibile la Festivalul de Teatru Scurt din 1984.

Trebuie să reţinem că Teatrul din Oradea a  jucat în tot acest timp premiere absolute. Că aici a debutat Mircea Bradu, dramaturg cu piese de referinţă ca "Inima", "Satul blestemat", "Hotărârea", "Noapte albă". Şi că Oradea a încurajat mereu dramaturgia românească.

R: Ce s-a întâmplat cu teatrul din Oradea după 1990?

E.P. După '90 a venit libertatea care a fost înţeleasă, ca peste tot, prost. Facem orice, dăm afară pe oricine. Până când a venit baremul banilor şi, atunci, au pornit să facă un repertoriu în care libertatea presupune şi responsabilitate. După părerea mea teatrul din Oradea şi-a schimbat directorii prea des. Trupa s-a obişnuit: nu ne place, îl schimbăm. Or trebuie să ai încredere că un director vrea binele teatrului şi al trupei. Este foarte greu să lucrezi cu actorii, cine nu crede ar trebui să încerce. Însă este nevoie de o comunicare bazată pe sinceritate, pe câtă sinceritate poate exista într-un teatru. Am mai observat că astăzi, în teatre, repertoriile se fac puţin la întâmplare, sunt cumva făcute de regizorii invitaţi, ori ar trebui să fie invers, să ai un program al tău şi pe el să inviţi regizori. Şi este nevoie de o implicare mai mare a secretarilor literari, în propunerea titlurilor, în propunerea distribuţiei.

R: În ultima perioadă, putem vorbi de o diversificare în repertoriul teatrului orădean?

E.P. Musicalurile sunt un punct bun în favoarea lui Daniel Vulcu. Este bine că face aceste spectacole bune, este bine pentru că am văzut la aceste spectacole public vorbitor de limba română şi public vorbitor de limba maghiară. Dar, pe lângă aceste spectacole, ar trebui să fie atent şi la dramaturgia românească. Deci se poate şi mai bine...

(Va urma).

A consemnat Andreea COSTEA