Gazeta Transilvaniei reda pe larg epistola Principelui Alexandru Ioan Cuza către domnul Carol I, prin care în introducere acesta amintește despre părăsirea în grabă a Principatelor Unite, motiv pentru care nu și-a putut regla mai multe afaceri legate de viața sa privată. De această dată, fiind, însă, vorba de o citare într-o speță în care s-au amestecat chestiuni și pasiuni de ordin politic cu numele Domnitorului Unirii, fapt pentru care era necesară prezența sa în țară la moșia sa din Ruginoasa. Domnitorul amintește, apoi, în epistolă, că România își văzuse atinse dorințele de a avea un domn străin pentru a-i asigura stabilitatea în viitor. Aclamat de națiune, recunoscut de Sublima Poartă și de Puterile garante, Carol avea stabilitate pe tron. „De aici înainte, Măria Ta, românii nu au altă cugetare decât de a consolida dinastia Voastră, altă țintă decât de a ajuta din toate puterile lor în marea sarcină ce ați luat asupra-vă cu atât curaj. Convins că ideile mele sunt și ale contemporanilor mei, îmi place să cred că Înălțimea Voastră va aprecia că reintrarea mea în Principate nu poate avea nici un inconvenient”.

Solicitarea lui Cuza venea pentru clarificarea unor aspecte legate de caracterul său, de gândirea sa pentru a pune stavilă oricăror interpretări tendențioase, de răsturnare a puterii. Pentru o astfel de motivare el amintește faptul că încă din Divanul ad-hoc, din 1857 al Moldovei, a fost unul dintre cei dintâi care au susținut Unirea Moldovei cu Valahia sub un domn străin. Mai târziu, voturile de dublă alegere i-au dat coroana României. Suirea pe tron nu fusese propria voință a lui Cuza Vodă, fapt pentru care a declarat de îndată și solemn că „voi pune onoarea mea și gloria mea în îndeplinirea dorințelor poporului român”.

Oricine din România știa că el, Ioan I Cuza, nu s-a abătut de la această îndatorire și a formulat, chiar a doua zi după alegere, o scrisoare către Sublima Poartă și Puterile garante. Cel puțin „am avut mulțumirea de a realiza Unirea Principatelor, a face din trei milioane de clăcași trei milioane de proprietari, a restitui țării a cincea parte din pământurile uzurpate de clerul grecesc, a da tuturor românilor dreptul de vot de care era lipsit pe nedrept, a construi drepturi civile și politice, și în fine a traduce dorințele Divanurilor ad-hoc de la 1857”.

Cu toate aceste înfăptuiri, mărturisește Alexandru Ioan Cuza, sarcina lui nu putea fi împlinită pe deplin până când nu ar fi transmis tronul unui prinț străin, dintr-o familie domnitoare din Europa. Cuza amintește în acest sens despre tulburările interne din august 1865 și cererea boierilor pentru abdicarea sa, crezând atunci că venise momentul de a satisface dorința poporului contra acelei încercări antinaționale. Cuza s-a adresat atunci printr-o scrisoare Împăratului Napoleon, cel care manifestase calde sentimente față de români, cu intenția de abdicare, în favoarea unui principe străin care însă să-i garanteze viitorul țării. Două luni mai târziu, la deschiderea Corpurilor legiuitoare, Cuza spunea: „Fie în capul țării, fie alături de voi, eu voi fi totdeauna cu Țara, fără altă țintă decât voința națională și marile interese ale României. Eu voiesc să fie bine, știut fiind ca niciodată persoana mea nu va împiedica la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic, la a cărui asediere am fost fericit a contribui”, semna în final epistola Alexandru Ioan, Domn al Românilor.

Românii au găsit în colonelul Alexandru Ioan Cuza „depozitul sacru” pentru unire. Astfel că odată ce toate dorințele sale fiind împlinite acesta își exprima regretul că n-a avut ocazia ca el însuși să transmită coroana sa de domnie lui Carol. Ca simplu cetățean cerea doar permisiunea de revenire în țară, cu familia sa în mod pașnic, fără alte preocupări decât deprinderile pozițiunii sale, cu îndatorată recunoștință. Cererea sa a rămas fără de răspuns. Cuza s-a stins departe de Țara pe care a servit-o în cel mai admirabil mod.

Gazeta Transilvaniei relatează și ultimele clipe de domnie trăite de Ioan I, pe 11 februarie 1866, când a cerut pe Nicolae Golescu, membru al locotenenței, pe capul cabinetului I. Ghica și pe C.A. Roseti cărora Principele le-a exprimat dorința sa de plecare mai devreme cu o oră decât se stabilise. Toți având același scop alegerea momentului conta. Având în vedere că s-a împlinit voința națiunii exprimată prin vot la alegere, voință în fapt împlinită, acela care nu susținea acel mare act era un trădător. Membrii guvernului au declarat lui Cuza că voința sa va fi pe dată împlinită și că „sunt convinși că principele va susține cu tărie în străinătate spre a se da cât mai curând sancțiune votului unanim al țării”.

Seara, la ora 7.00, Principele Cuza a plecat pin Calea Brașovului, escortat de garda de la șosea, unde s-au despărțit după saluturile cuvenite. Colonelul Cornescu și căpitanul Costiescu și Antoniu Arion, comisar civil, toți ceruți de domnitor. Înaintea plecării de la Palatul Cotroceni, Cuza a adresat o epistolă locotenenței domnești Nicolae Golescu, din care pentru națiune erau puse „sub ochii națiunii”: „Eu din proprie voință vin a declara solemn că în împrejurările de față, orice român, sub orice împrejurare, n-ar concura spre dobândirea obștescului țel, adică principiul proclamat de corpurile statului, este trădător contra națiunii” . Acestea au fost cuvintele de pe urmă primite unanim cu aclamații în capitală, dar și de întreaga națiune și „aplaudată și admirată de toată Europa”, de puterile ce urmau a se aduna pentru Conferința de la Paris. Era, în opinia gazetei, exemplul unei națiuni care știe nu numai a „surpa, dar și a edifica”.

După plecarea lui Cuza hârtiile maiorului Liebrecht, venit în țară fără avere ca telegrafist, ajuns director al telegrafului, la percheziția efectuată, în casa lui, s-ar fi găsit vreo două milioane de lei. În atare situație camerele legiuitoare au hotărât verificarea finanțelor de la Ministerul de război și lucrărilor publice, de către o comisie parlamentară, precum și remunerarea miniștrilor doar dacă au neapărată nevoie pentru întreținerea lor. În Monitorul Oficial a fost publicat și decretul locotenenței domnești pentru cercetarea socotelilor Direcțiunii poștelor și telegrafului.

Răsturnarea politică și lovitura de stat de la București a fost de îndată luată în dezbaterea statelor garante. Prima declarație venea de la Poarta Otomană către toate cabinetele semnatare ale Tratatului de la Paris din martie 1856, în care, pe lângă revărsarea dreptului de suzeranitate peste România, se ridica și protestul contra întâmplărilor din 11 februarie, considerând dreptul Porții prejudiciat „care însemna că România vrea să se smulgă de sub suzeranitatea ei, care exemplu ar infecta și Serbia, Muntenegru” . În puterea art. 27 al Tratatului de la Paris, se ținea îndatorată a păși cu intervenția armată cu co-înțelegerea solidară a Austriei, Franței și Angliei. Intervenția armată era justificată pentru apărarea „integrității Turciei”, scop pentru care i-a și chemat la Conferință. Franța se învoise de îndată. Rusia, care se pare că ar fi avut ceva interes și amestec, nu va primi invitația, potrivit surselor de la Viena, în timp ce dinspre Petersburg ziarele anunțau că răscoala de la București prin proclamarea unui principe străin, prin abdicarea lui Cuza, putea pune în pericol chiar Unirea Principatelor.

Conferința țărilor interesate cu desemnarea unui principe străin s-a lovit și de chestiuni de orgoliu pe care Turcia le-a impus privitoare la suzeranitatea sa și mândria caselor din Austria, Franța și Anglia de a se supune unei asemenea cerințe. Ajuns în străinătate, Domnul Cuza lucra pentru binele națiunii române, fiindu-i oprită orice tentativă de revenire în țara pe care a slujit-o cu devotațiune exemplară.

Și în finalul acestui studiu revenim la ardelenii sfătuiți a se sprijini prin exemplul biblic: „Ajută-te și te va ajuta și Dumnezeu!”, sens în care s-au donat Astrei fonduri de către procurorul general Alexandru Papiu Ilarian, G. Crețianu și Alexandru Lupașcu de la Curtea de Casație București câte 80 de galbeni, precum se consemnase și donația de 24 florini și 80 de coroane oferite de comuna Criștior, comitatul Bihor, în contul pășunatului oilor pe hotarul acelei comune de către moții din Alba, ca și suma de 100 florini pe care negustorul Nicolae Jinga, din Oradea Mare, o avea la George Ratz și care o donase Asociației. Înțelegeți legătura și ajutorul împumutat și sensul versurilor din Hora Unirii: Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română…?

Anexa nr. 1

Actul de Abdicare 

„Noi Alecsandru Ioan I, conform dorinției naţiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe tron, depui astăzi 11/23 Febr. 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenenții domnești și a miniștrilor aleși de popor.

Aleosandru Ioan”.

Noi locotenența domnească, am ordonat și ordonăm: Am numit și numim pe Domnii: Ioan Ghica, președinte al Consiliului și ministru secretar de stat la departamentul din afară; Dimitrie Ghica, ministru de Interne; Ioan Constantin Cantacuzino, ministru pentru Mavrogheni; Constantin A. Rosetti, ministrul Cultelor; Maior Dimitrie Leca, ministrul de Război; Dimitrie Sturza, ministrul Lucrărilor Publice și ad-interim la inanțe până la sosirea domnului P. Mavrogheni.

Dată în capitala București, 11 Febr. 1866.

General Nicolae Golescu, Colonel Nicolae Haralambie, Ad-interim Dim. Sturza.

Romani! Astăzi la 11/23 Febr. 1866