Întrucât problema secuilor și a ținutului secuiesc ocupă adesea agenda publică, iar în cadrul dezbaterilor în mass-media sunt de regulă prezentate sumar, Crişana şi Asociaţia Pro-România Europeană a luat inițiativa să prezinte publicului pe larg și nuanțat, dintr-o perspectivă istorică, cum s-a ajuns ca în prezent să se reclame autonomie pentru județele Harghita și Covasna, care formează cea mai mare parte din fostele scaune secuiești.

Când s-au așezat secuii în sud-estul Transilvaniei au întâlnit o populație românească. Mărturii arheologice, toponimice și documentare (per Siculorum terram aut Blachorum) atestă prezența românilor aici, înainte și după așezarea secuilor. Pentru că aceștia au fost reprezentanții puterii și pentru că li s-au conferit privilegii, au impus denumirea oficială a ținutului (terra siculorum), administrată o bună vreme cu un grad mare de autonomie. Trebuie specificat faptul că până în secolul al XV-lea, etnonimul secui nu desemna doar originea etnică, ci mai mult calitatea socio-militară privilegiată, obținută în urma serviciului militar. Cercetări recente relevă un număr semnificativ de români din secuime care revendicau de-a lungul Evului Mediu, ca și secuii de rând, privilegiile pierdute. În secolul al XVIII-lea românii din secuime constituiau încă o forță de care autoritățile trebuiau să țină seama, având o organizare bisericească în protopopiate și parohii, atât ortodoxe, cât și greco-catolice.

În noul teritoriu unde s-au așezat, secuii s-au bucurat de privilegii și de o organizare administrativa autonomă pe baze gentilice, determinată în primul rând de rolul lor militar-grăniceresc. Deja în prima jumătate a secolului al XIV-lea se pot distinge semnele stratificării sociale între secui, la început pe fondul funcțiilor militare. În scurt timp, chiar și dreptul la anumite funcții începe să devină ereditar, contribuind la dezagregarea organizării gentilice.

Însă nu doar secuii s-au bucurat în Evul Mediu de privilegii și autonomie în Transilvania, ci și sașii, care, în schimbul acestora, contribuiau cu sume semnificative la trezoreria regală și dădeau un număr important de soldați pentru oaste.  Chiar și românii  la începutul statalității ungare au beneficiat de o anumită autonomie în cadrul vechilor lor forme de organizare (țări și districte), deși nu au primit avantaje și privilegii globale din partea Regatului maghiar, precum secuii ori sașii. Astfel, în secolele XIII-XIV, românii, alături de secui, sași și nobilimea maghiară participau la sistemul politic al Voievodatului Transilvaniei și al regatului Ungariei. Nici un document din epoca arpadiană nu-i arată pe români ca fiind lipsiți de drepturi cetățenești ori de obiceiul pământului (jus valachicum). Exista un statut de egalitate între români, secui și sași, deoarece nu fuseseră încă suprimate acele vechi autonomii locale, românii având aceleași drepturi ca și secuii ori sașii. Pe măsură ce elita românească se diminuează, iar românii pierd din drepturile lor, era firesc, ca în Secuime, unde secuii se bucurau încă de un grad de autonomie și privilegii fiscale, românii, și mai ales elita politică a satelor românești să dorească să obțină statutul secuiului. Astfel, pe cale naturală au fost asimilați mulți românii, la început din localitățile cu populație mixtă. Dar și autonomia secuilor era știrbită treptat, pe măsură ce regatul Ungariei se centraliza. De asemenea, stratificarea socială în secuime a dus la slăbirea coeziunii din societatea tradițională gentilică. Comitele secuilor, marele căpitan, numiți îndeobște dintre nobilimea nesecuiască, precum și judele regal nu erau doar reprezentanții puterii centrale în Ținutul secuiesc, căci ei exercitau ingerințe în autonomia secuilor. Aceștia au încercat să reziste imixtiunilor și să se împotrivească măsurilor punitive, declansând uneori răscoale de proporții (1511, 1519, 1520). Dezmembrarea regatului Ungariei după 1526, permanentizarea pericolului turcesc și formarea principatului Transilvaniei au schimbat ireversibil destinul secuilor. Statul transilvan, sub suzeranitate otomană, a fost supus unor eforturi de apărare și, implicit, financiare suplimentare. Chiar și secuii denumiții "nobilii regelui" au fost supuși la impozite în ciuda scutirilor și privilegiilor de care se bucurau. Dieta de la Alba Iulia din 1558 a hotărât ca "adunarea secuilor de rând" slab înzestrată militar și greu de mobilizat să fie impusă la dări așa cum plătesc iobagii nobililor din comitate, iar cu banii adunați să se plătească mercenari.

Sigismund şi sacrificarea secuilor

După ce a înnăbușit cea mai mare răscoală secuiescă din Evul Mediu (1562), pentru a-i câștiga pe fruntași de partea lui, principele Sigismund i-a sacrificat pe secuii de rând, care nu mai aveau randament militar și astfel a început să-i doneze ca iobagi. Cel mai vechi document de donare de către principe a sute de secui de rând ca iobagi datează din 11 iunie 1566. Mai târziu, Sigimund Zapolya a donat sate întregi atât nobilimii secuiești, cât și celei nesecuiești. De aceea, la moartea principelui, secuii s-au răsculat din nou. De acum ori de câte ori li se promitea secuilor de rând redarea vechilor privilegii se răzvrăteau împotriva autorităților, dar erau ușor înfrânți cu ajutorul nobilimii secuiești. Îndepărtarea pericolului otoman la finele secolului al XVII-lea și instaurarea dominației habsburgice în Transilvania a condus treptat la scăderea rolului militar al secuilor. Reforma administrativă a lui Iosif al II-lea urma să desființeze ceea ce mai rămăsese din vechea autonomie, deoarece era concepută pe criterii geografice și nu etnice. Revoluția de la 1848 îi găsește pe secuii și românii din regimentele de graniță în tabere diferite, la fel ca și întreaga mișcare revoluționară românească și maghiară, care urmărea scopuri divergente.

Începând din Evul Mediu, actele oficiale, apoi călătorii străini i-au prezentat și descris pe secui ca o etnie separată de cea maghiară, cu obiceiuri și tradiții proprii. Secuii de rând și clasa mijlocie aveau (așa cum am arătat) interese divergente față de elita maghiară și secuiască, astfel, alături de românii, au participat la mai multe răscoale, dintre care cea mai cunoscută este cea condusă de Gheorghe Doja. Adeseori secuii, intrând în conflict cu puterea centrală a Regatului Ungariei și apoi a principatului Transilvaniei, au primit sprijin și protecție de la domnitorii Moldovei ori Țării Românești,  care le acordaseră scutiri de taxe și libertate de a face comerț în aceste provincii. După reformele de modernizare a imperiului habsburgic introduse în Transilvania, când vechile structuri autonome ale secuilor și privilegiile au fost puternic afectate, secuii s-au apropiat tot mai mult de idealurile ungurilor. Cu toate că utilizau un alfabet diferit, că aveau obiceiuri diferite, așa cum au remarcat și călătorii străini (începând din evul mediu), utilizarea limbii maghiare oficial a avut un rol esențial în adoptarea unei conștiințe maghiare. De la conștiința unei identități de grup, cu un statut aparte, privilegiat, consolidată de-a lungul timpului în luptele pentru conservarea privilegiilor, secuii, în confruntarea cu autoritățile austriece și riscând astfel să fie striviți de un stat puternic centralizat, s-au solidarizat cu maghiarii, care prin școală, educație și cultură în limba maghiară, dezvoltate mai bine din secolul al XVIII-lea, i-au apropiat tot mai mult de identitatea maghiară. Românii, în schimb, au avut de profitat în urma reformelor de modernizare a monarhilor luminați ai Casei de Habsburg și astfel, în momentul revoluționar de la 1848-1849, românii și secuii din ținutul secuiesc au ajuns în tabere diferite, primii susținând emanciparea lor în cadrul unei monarhii democratizate, iar ceilalți, refacerea statului ungar.

 

Cea mai bună dovadă că secuii și-au asumat politica statului ungar și a conștiinței maghiare este lipsa lor de reacție în 1876, când autoritățile centrale de la Budapesta decretează desființarea vechii organizări teritoriale a scaunelor secuiești, dispărând orice formă de autonomie, iar procesul de asimilare a secuilor devine ireversibil.

Pe de altă parte, asimilarea românilor din secuime în chip natural în urma conviețuirii cu secuii, precum și acțiunile coercitive ale statului ungar în vederea maghiarizări populației românești au făcut ca la sfârșitul secolului al XIX-lea istoricul Hunfalvy P. să declare "neîndoielnic faptul că între secuii de azi o parte este de obârșie românească". Integrarea Transilvaniei la Ungaria în 1867 și desființarea scaunelor secuiești nu a dus și la rezolvarea problemele sociale și economice ale secuilor, dovadă în acest sens stau numeroase mărturii că cei care nu s-au simțit atașati atât de puternic de valorile maghiare, la sfârsitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, au emigrat, mulți dintre ei în Regatul României.

Marginalizați la periferia imperiului habsburgic, după unirea Transilvaniei cu Regatul României, secuii se aflau în mijlocul unui stat nou, devenind conștienți că noua realitate le determină adaptarea la un nou sistem de relații socio-politice. Fiindcă noua organizare geopolitică după război s-a făcut și pe criterii etno-demografice, elita maghiară și Ungaria, care pierduse Transilvania, au văzut în secuime un potențial considerabil pentru creșterea elementului demografic maghiar și, totodată, util, în perspectiva politicilor revizioniste.  Fără a face trimitere specială la secui, Declarația de Unire de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, proclamă drepturi pentru toate minoritățile și confesiunile. Însă chestiunea autonomiei în sens modern s-a pus în cadrul dezbaterilor de la Conferința de Pace de la Paris, unde principalele Puteri Aliate au determinat încheierea Tratatului asupra minorităților cu România (Paris, decembrie 1919). În art. 11 al tratatului se prevedea: "România consimte să acorde, sub controlul Statului Român, comunităților secuilor și sașilor, în Transilvania, autonomie locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare". Tratatul de pace cu Ungaria de la Trianon (iulie 1920) face o trimitere generală la tratatul minorităților, fără a menționa prevederile articolului 11.

Dezvoltarea revizionismului maghiar

Constituția României din 1923 a garantat o serie de drepturi pentru minorități, iar partidele minorităților au putut participa la viața politică. Democrația politică românească a permis inclusiv exprimarea liberă a opiniilor îndreptate împotriva unor valori național-statale fundamentale. Pe acest teren al toleranței s-a putut dezvolta și revizionismul maghiar, care a umbrit cerințele de autonomie culturală și religioasă ale secuilor. Observând acest trend, Iuliu Maniu, încă din 1926, atrăgea atenția elitei maghiare că art. 11 al Tratatului nu asigură o autonomie națională, ci doar una locală sub controlul statului și numai pentru sași și secui. Dezbaterile se mută după 1930 și în domeniul juridic. Profesorul de drept constituțional, Balogh von Arthur, de la Univesitatea din Cluj, a publicat un amplu studiu în 1932 referitor la autonomia bisericească și școlară a secuilor. El constată, cu vădită nemulțumire, anacronismul tradițiilor secuiești și faptul că ei "n-au cerut și nu cer înfăptuirea salvatoarei autonomii culturale". Pornind de la cuprinsul art. 11 al Tratatului, autorul extinde înțelesul conceptelor din sfera culturală și bisericească la cea politică și chiar teritorială. Profesorul de drept Ioan Mateiu, care i-a recenzat lucrarea, remarcă abilitatea cu care profesorul maghiar promovează conceptul privitor la minoritate ca persoană de drept public, în virtutea drepturilor colective, precum și tendințele de limitare maximă a exercitării prerogativelor suveranității satului în cadrul instituțiilor școlare și bisericești, până aproape de teoria juridică a extrateritorialității sau chiar aceea a Statului în Stat. Evident, aceste teorii erau imposibil de conceput și aplicat pe bazele dreptului internațional. Juristul Miko Emeric în lucrarea "Autonomia culturală a comunității secuiești (1934)", urmează ideile lui Balogh von Arthur, dar observă faptul că, dacă s-ar concepe autonomia secuilor într-un sens pur teritorial, chestiunea s-ar complica exagerat, astfel încât românii din județele Odorhei, Ciuc și Treiscaune ar deveni minoritari, fiind supuși nemijlocit autonomiei secuiești. Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, problema autonomiei culturale a secuilor, în contextul exacerbării revizionismului, s-a pus limitativ în interesele întregii minorități maghiare din România și chiar la întreaga națiune maghiară. În acest sens, însuși Miko Emeric, într-o lucrare din 1940, afirma că problema autonomiei secuiești "trebuie raportată la situația întregii maghiarimi din România". Ceea ce în fapt s-a întâmplat în perioada 1940-1944, când regimul horthyst nu a schițat nici cel mai mic gest referitor la vreo autonomie secuiască. Deși, în perioada interbelică, românii din secuime au cunoscut o îndreptare a situației lor, în temeiul proiectului de reromânizare a secuizaților, perioada de ocupație horthystă a adus pentru ei o politică revanșardă intensă de deznaționalizare, cu interzicerea folosirii limbii române și cu înlocuirea denumirilor românești.

Încordarea interetnică după 1944 nu s-a soluționat

Autoritățile maghiare au îmbrățișat imediat noua ideologie comunistă și au luptat la început pentru păstrarea teritoriilor ocupate, mai apoi pentru independența Transilvaniei sau măcar a unei largi autonomii a maghiarilor. Astfel, politica de colonizare a etnicilor maghiari a continuat, fiind dublată de presiuni asupra șvabilor, românilor și țiganilor să se declare unguri, încercându-se crearea unui coridor până în zona secuiască. Aceste manevre au continuat chiar și după încheierea tratatelor de pace din 1947. Autoritățile sovietice din Ardealul de Nord și din secuime au  continuat să trateze zona drept protectorat sovietic, iar pe autoritățile maghiare, ca pe însărcinați lor speciali. Stalin, fiind interesat de perpetuarea neînțelegerilor româno-maghiare și prin aceasta, de subminarea autorității și suveranității statului român,  a impus, cu ocazia redactării Constituției din 1952, crearea Regiunii Autonome Maghiare (RAM), care inițial se numea Regiunea Autonomă Secuiască, dar care nu corespundea cerințelor organelor comuniste maghiare. Astfel, de drept, nu i se recunoștea statului român statutul de "stat unitar", riscând chiar federalizarea. Regiunea Autonomă Maghiară era trecută sub protectoratul Moscovei, iar administrația ei era independentă de București, fiind aleasă de locuitorii regiunii. Bunăoară, Lajos Csupor, conducătorul regiunii de-a lungul ființării sale (1952-1968), a ținut strânse legături cu reprezentanții militari și cu consulul sovietic din Cluj și cu diplomații maghiari. Ungaria și-a menținut astfel privilegiile de supervizare asupra unei părți a populației României, făcând în continuare presiuni pentru concesii teritoriale de frontieră și chiar pentru o autonomie mai extinsă în cadrul RAM, echivalentă cu statutul de independență. S-a ajuns până acolo încât Ambasada Ungariei în România a cerut ca o hartă a RAM să fie inclusă ca anexă la o hartă a Ungariei, aflată în pregătire. Raporturile RAM cu Bucureștiul au fost mai mult formale, iar autoritățile statului român nu au putut interveni în niciun fel pentru protejarea populației românești din zonă. Oficialitățile locale române au fost îndepărtate din posturi. Pentru românii rămași în zonă cunoașterea limbii maghiare a devenit obligatorie în raport cu noua administrație, iar cei care nu se supuneau erau acuzați de naționalism sau deviaționism de la idealurile societății comuniste. În tot acest timp politica de deznaționalizare a românilor, mai ales din zona rurală, a atins cote alarmante. Așa s-a întâmplat, bunăoară, ca o comunitate puternică de români, cum a fost cea din Bodogaia (Harghita), care la sfârșitul secolului XVIII ținea două biserici, una ortodoxă și alta greco-catolică, să dispară aproape complet prin deznaționalizare. După desființarea RAM, cu greu a reușit statul român să-și refacă autoritatea în zonă.

În loc de concluzii

Firește această formă de autonomie pe criterii etnice și teritoriale nu are nimic în comun cu vechea autonomie a secuilor. În primul rând, aceea era a secuilor și avea origini în vechea lor organizare gentilică, în care funcționau forme de autonomie administrativă și judecătorească locală, similare în multe privințe cu cele ale sașilor și ale românilor din acele timpuri. Apoi, nu era vorba de o autonomie teritorială și politică pe criterii etnice, căci secuii, trăind împreună cu români și sași, nu s-au izolat într-o enclavă, ci se subordonau și erau conduși de autoritatea centrală, luau parte în comun cu alții la conducerea publică a Transilvaniei. Astăzi nu se mai poate discuta de refacerea formelor medievale de autonomie și nu se mai poate concepe o autonomie de tip RAM în cadrul noului sistem politic european. Dezbaterea ar trebui să fie circumscrisă la nivelul art. 11 din Tratatul pentru minorități (1919), iar la ea ar trebui să participe numeroși specialiști în drept, sociologie, politologie, istorie și geografie.

Dr. în istorie Mihai GEORGIȚĂ