Constantin Manea avea în 1989 șaizeci de ani împliniți și de 27 de ani, de la vîrsta de 33 de ani, din aprilie 1962, a fost șeful de cabinet al lui Nicolae Ceaușescu, omul cel mai de încredere – în afara soției Elena, firește. A doua „umbră” a dictatorului în ultimii lui șase ani de putere.

 

Mai tînărul tovarăș Mihai Hîrjeu, născut în 1948, a îndeplinit funcția de secretar personal, începînd din 1983. Relatările de mai jos ale celor doi fac parte dintr-un dosar la care încă se ajunge greu, cel al Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989.

 

Dictatorul și secretarul

Tovarășul Manea, brăilean de origine, avea o origine muncitorească, fiind absolvent al Şcolii CFR la Galaţi între 1941 și 1945. Imediat după război s-a înscris în Uniunea Tineretului Comunist, iar în 1949 primea prima sarcină de răspundere, devenind activist UTM la Școala de partid de la Brăila, de unde, în urma recomandărilor primite (un atu constituindu-l și preferința lui Dej pentru „ceferiști”) a fost transferat în 1953 în aparatul cancelariei Comitetului Central al PMR, în timpul în care aceasta era condusă de Petre Lupan.

Cel din urmă l-a și recomandat lui Nicolae Ceaușescu atunci cînd acesta, alături de Ianoş Fazekaş, au fost promovați în aprilie 1956 secretari ai Comitetului Central. Nu prea deprins cu „hîrtiile”, Ceaușescu avea neapărat nevoie de un asemenea ajutor și nu a renunțat la el niciodată, însușindu-și treptat metodele și birocrația specifice aparatului central de partid, pe care tovarășul Manea le deprinsese și le stăpînea deja perfect.

Pentru Manea, conlucrarea cu Ceaușescu n-a fost un lucru ușor, mai ales în primul deceniu; era mai degrabă „un calvar”, își amintea el cînd a fost chemat în urmă cu 25 de ani, pentru o depoziție în fața Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, condusă de senatorul țărănist Valentin Gabrielescu. În anii de început ai ascensiunii sale, Ceaușescu „era foarte nervos, cu o exigenţă împinsă peste orice limite, un spirit critic necruţător. De obicei, pentru orice lucrare îşi manifesta nemulţumirea”. Ceaușescu, în genere, era mulțumit numai de sine. De pe atunci, se manifestau trăsăturile de caracter ale „Geniului Carpaților”. El a devenit repede „uimitor de operativ, vedea toate hîrtiile, avea o hărnicie şi putere de muncă fenomenală. Era deosebit de punctual”, își amintea în decembrie 1994 fostul său șef de cabinet.

Tovarășul Manea, cu experiența sa, pusese la punct un sistem de evidență „științifică” a hîrtiilor, o așezare a lor „în flux” pe biroul șefului și o arhivare atentă a lor. Separat de documentele Cancelariei și ale CpEx-ului, se puneau în „cutiuțe” speciale textele tovarășului, scrise la birou sau aduse de el de acasă: „Notiţele au fost păstrate de mine şi puse în fişet în cutiuţe speciale. El a vrut ca toate manuscrisele lui să fie păstrate. Există zeci de mii de pagini. Venea de acasă cu file scrise şi dădea la dactilografiat, ori lucra singur, ori dicta la stenografe, care se schimbau din sfert în sfert de oră. În ultimii ani nu prea scria. Cuvîntările le dicta. Niciodată nu citea ceea ce era scris de alţii. Pentru ultimul Congres (al XIV-lea, din noiembrie 1989 – n.n.) s-a lucrat mai superficial, fără rigurozitatea anterioară, probabil şi datorită bolii şi evenimentelor din RDG, Polonia. Frămîntările erau împărţite, aproape în exclusivitate, între el şi ea. Mai erau mulţi apropiaţi de el, dar ea intervenea cînd vedea că cineva devine prea apropiat”, spunea Constantin Manea, care mai arăta că numai Elena Ceaușescu avea curaj să-i umble soțului prin hîrtii („cînd el se odihnea, ea venea şi cotrobăia pe masa lui de lucru”), sau putea intra la el în birou, cînd avea pe cineva înăuntru.

Bătrînețea nu ține însă cont de funcție. „În ultimii 2-3 ani a devenit foarte nervos şi irascibil, probabil şi datorită bolilor, diabet, cu inima, îl durea capul, măselele (nu se trata), avea hemoragii nazale, îi scăzuse capacitatea de muncă și nu mai făcea față la ritmul de 10-15 de primiri zilnice, cîte avea înainte”. Ceaușescu avea oroare să stea singur în birou. Dacă nu avea o vizită programată, chema pe cineva. Dăscălescu, Bobu Postelnicu, Ștefan Andrei, Constantin Bărbulescu, Manea Mănescu sau Iulian Vlad erau cei care îl frecventau cel mai des, dar „incomparabil mai mult se întîlnea cu ea. Uneori mergea şi el la ea”. Mai rar se vedea în ultima vreme cu frații lui, de care Elena îl izolase.

 

Panică la vârf

Vestea izbucnirii revoltelor de la Timișoara a tulburat liniștea acestor tabieturi, care păreau că se vor repeta aidoma, pînă la sfîrșitul zilelor. Ceaușescu a intrat în panică. Nu înțelegea nimic din ce se întîmplă.

„Pe seară, a cerut să vină la el Ilie Verdeţ, generalul (Mihai) Burcă, Vasile Vîlcu. Ceauşescu l-a pus pe Milea să-l caute pe Dan Deşliu, ăla cu minerii din Maramureş (face referire la autorul poemnului „Lazăr de la Rusca” – n.n.), apoi, negăsindu-l. l-a chemat pe Păunescu (el n-a venit, probabil a refuzat). Cred că pe aceşti poeţi vroia să-i pună să vorbească la televizor”. Dar situația nu mai putea fi rezolvată nici de activiștii din vechea gardă, nici de poeți, iar soluția imaginată arată cît de departe era Ceaușescu de realitate. Pe care a căutat în cele din urmă să o nege, fugind într-un mod copilăresc de ea, crede Manea: „am inpresia că a plecat în Iran tocmai să nu fie aici, pînă cînd se liniştesc lucrurile la Timişoara”.

Șeful de cabinet, rămas în București, susține că „probabil era o înţelegere între el şi ea. Ea, Manea Mănescu, Bobu - ăştia se întruneau frecvent în şedinţe operative, cînd el era în Iran. Ea ţinea legătura telefonică cu Ion Coman, care era la Timişoara. Am auzit pe Elena vorbind la telefon cu Ion Coman, să se tragă la picioare. Cînd Ceauşescu a revenit din Iran, a venit direct la CC, era nervos, a vorbit şi el cu Ion Coman, a făcut şedinţele alea, teleconferinţa”.

Mai multe amănunte legate de aceste ultime zile ale lui Ceaușescu le oferea Comisiei Gabrielescu în februarie 1994 Mihai Hîrjeu, fostul său secretar personal. Era al treilea în această funcție, urmînd altor tovarăți de încredere care i-au ținut de-a lungul anilor agenda secretarului general al partidului: Nicolae Năstase, secretar personal vreme de 18 ani, urmat de Nicolae Boștină, timp de trei ani. Herjeu, bucureștean, fost inginer textilist, în vîrstă de 40 de ani în 1989, ajunsese în această funcție după ce fusese secretar al CC al UTC și apoi președinte al Organizației Naționale a Pionierilor (timp de doi ani). El a fost alături aproape întotdeauna de Ceaușescu la diversele sale întîlniri, în vreme ce șeful de cabinet Mănescu era de obicei în anticameră. Între cei doi exista o rivalitate abia stăpânită, în obținerea aprecierilor „șefului”.

În 17 decembrie 1989, sarabanda de la Cabinetul 1 a început din zori: „Tovarășul Curticeanu m-a sunat să mă prezint urgent la birou. Mi-a spus că la Timişoara s-au desfăşurat evenimente grave, de genul celor de la Braşov, că evenimentele sînt în curs. Ceauşescu a venit pe la 8-8,30, a ţinut o şedinţă CpEx. A vorbit de mai multe ori cu Timişoara. Cu Radu Bălan. Au venit şi Vlad, Postelnicu, Milea la şedinţă, ce a durat cca. 1 oră, iarăşi a vorbit cu Timişoara. La 11-11.30, Ceauşescu a plecat prin Bucureşti pe unde obişnuia, adică pe şantierele de construcţii. Am plecat acasă. La 15.30 m-a sunat maiorul Bălașa (aghiotantul lui Ceaușescu – n.n.) că trebuie să vin urgent la sediul CC, pentru că la Timişoara evenimentele se prezintă rău, este convocată o altă şedinţă. Am venit, am făcut convocarea. A venit Ceauşescu mi-a cerut să vină şi cei trei, Vlad, Postelnicu, Milea”.

De această dată, Hîrjeu a rămas la ușă: „Am auzit că s-a purtat o discuţie foarte violentă. Apoi a început şedinţa CpEx. Toate intrările şi ieşirile din birou erau notate pe ore şi minute de aghiotant, Manea și Curticeanu. În timpul şedinţei CpEx a venit Velea, adjunctul lui Curticeanu, să-l caute pe Coman la telefon la Timişoara, pentru că la sfîrşitul şedinţei Ceauşescu vrea să discute cu el. După şedinţă a vorbit cu Ion Coman, apoi a fost teleconferinţa cu toţi prim-secretarii de judeţe. Am auzit şi eu cam ce s-a discutat la un difuzor. După teleconferinţă, l-a chemat frecvent în birou pe Dincă, dar mai des pe Manea Mănescu. La teleconferinţă, Ceauşescu a spus să se tragă! Teleconferinţa s-a stenografiat. Stenogramele se ţineau la cancelarie. Unele erau cerute de Ceauşescu. Această stenogramă nu era gata la plecarea lui în Iran. După teleconferinţă a urmat o altă şedinţă a Biroului Permanent. Au participat şi Milea, Vlad, Postelnicu.

După această şedinţă, s-a spus că totuşi se va pleca în Iran. Cu Timişoara s-a vorbit de 10-12 ori, Coman-Ceauşescu. Seara la 10.30, Ceauşescu a ieşit din birou să vadă ce mai este, erau încă acolo discutînd Dăscălescu, Pacoste, Szasz Iosif. I-a chemat înăuntru, după ½ oră au ieşit precipitat, că Pacoste trebuie să plece la Timişoara şi Szasz la Reşiţa. Au chemat un avion militar, au plecat din clădire. Peste ½ oră, Ceauşescu a mai vrut să discute cu ei, i-am convocat de acasă, au venit, au mai discutat 5 minute, au plecat. A plecat şi Ceauşescu acasă”. Unde, foarte probabil, avînd în vedere derularea evenimentelor, Elena l-a convins să plece liniștit în Iran, că se va ocupa ea singură de „problemă”. (Va urma)

Marius OPREA