Pentru bolnavul psihic, începând din Evul Mediu timpuriu până în secolul al XIX-lea, nu a existat o reală asistenţă medicală, evident mici structuri specifice acestui scop (cum ar fi spitalele, de exemplu). Creştinismul - cu excepţia acelei interpelări să-i spunem "demonologice" sau, mai târziu, a asimilării păcatului şi răului cu boala psihică - a adus o contribuţie substanţială prin înfiinţarea primelor forme de asistenţă socială a săracilor şi alienaţilor. Ei erau primiţi şi supravegheaţi în aşa numitele "bolniţe" mănăstireşti, mai apoi în xenodorhiile şi azilele (ospicii) înfiinţate. ...apoi, spitalele Axioma admisă de biserică conform căreia "bunurile bisericii sunt şi bunurile săracilor" stă la baza organizării hospitalelor conduse de episcopi, apoi de diaconi. Urmărind fenomenul apariţiei spitalelor propriu-zise din Transilvania, documentele vremii menţionează că şi în Oradea, în 1760, ia fiinţă un spital condus de misericordeni. La început modest, acest spital a funcţionat într-o clădire ad-hoc şi abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a mutat în clădirea proprie care există şi azi. La 8 septembrie 1903, spitalul nou de psihiatrie era terminat, dar recepţionarea lucrărilor şi deschiderea oficială s-a amânat până la 1 octombrie. Ziarele locale anunţau evenimentul consemnând că "Secţia avea 320 de locuri şi era a treia unitate de specialitate ca mărime, după Budapesta şi Cluj". Era interzisă lovirea bolnavilor, ei beneficiind de un tratament omenos, populaţia putând să-i viziteze oricând. Prepararea mâncării era apanajul surorilor franciscane (călugăriţe). Întreţinerea zilnică costa o coroană şi 72 parale. Saluti et solatio aegrorum Construit în plină epocă secesionistă, Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie, astăzi cu statut de clinică universitară, are pe faţada pavilionului central, sub stema în relief care reprezintă Crişul ce curge printre dealuri pe care cresc spice de grâu şi viţă de vie, inscripţia "Saluti et solatio aegrorum" (sănătate şi mângâiere bolnavilor). Rulajul bolnavilor era scăzut, evenimentele istorice care se succedau punându-şi amprenta, alături de concepţia stigmatizării celor cu afecţiuni psihice, ele fiind considerate boli ruşinoase. Nu existau posibilităţi de investigare, iar tratamentul se rezuma la şederea bolnavilor cu bromuri şi scopolamină, hidroterapie şi aplicarea măsurilor de contenţie. Interesantă este paralela dintre internările bolnavilor mentali din Anglia şi România, subliniată la Congresul de psihiatrie din 1925 de la Sighetul-Marmaţiei, în lucrarea "Asistenţa alienaţilor", în care se arată că "frecvenţa cazurilor noi în alienaţia în Anglia este de 3,5 ori mai mare decât în România. Spitalele din Anglia internează de 15 ori mai mulţi bolnavi mentali decât spitalele din România Personalul de îngrijire era redus, acesta lucrând 12 ore cu 24 ore libere, dar umanitatea şi vorba domoală făceau adesea "minuni". Serviciul de gardă nu era plătit. Spitalul avea caracter interregional, desemnând şi regiunile Arad şi Satu Mare şi dispunea de o gospodărie anexă în comuna Săcădat. Din 1974, după acordarea gradului II de ierarhizare, cu extinderea de competenţe de gradul I, în spitalul orădean se puteau efectua, cu excepţia scintigrafiei cerebrale, totalitatea investigaţiilor şi tratamentelor medicale de specialitate, atât în neurologie, cât şi în psihiatrie, arăta dr. Gheorghe Oros, directorul general al unităţii centenare. Între orgoliu şi statut Pornind de la ponderea deosebită reprezentată în morbiditatea şi mortalitatea judeţului în afecţiunile cardio-vasculare cu complicaţiile cerebrale ale acestora, colectivul de specialişti ai spitalului - neurologi şi psihiatri, având în colaboratorii din laboratoarele paraclinice parteneri competenţi şi activi - şi-a putut cristaliza în timp o fundamentare teoretică şi o experienţă faptică după asistarea a peste 10.000 de afecţiuni vascular-cerebrale până în 1979. După 15 ani de funcţionare, îngrijire şi terapie intensivă, s-a apreciat că ea şi-a probat eficienţa, contribuind la scăderea mortalităţii prin AVC etc. Sau cum spunea succint dr. Traian Lazăr, medic primar neurolog, director adjunct al Spitalului Clinic de Neurologie şi Psihiatrie: "Spitalul acesta a avut un orgoliu şi un statut binecunoscut în manifestările Societăţilor medicale, dar şi în explorările medicale ale bolnavilor. Aşa încât atunci când mă întâlneam cu un coleg de altă specialitate îi spuneam: ?Măi băiete, aşa cum stau lucrurile pe plan mondial, aşa sunt şi la noi, în Oradea, cel mai des şi bine organ investigat din organismul uman este creierul?". Respect şi faimă câştigate în timp Toţi cei prezenţi la sărbătorirea centenarului Spitalului Clinic de Neurologie şi Psihiatrie au subliniat în cuvinte emoţionante frânturi din lungul drum al devenirii unităţii în etalon al profesionalismului, concordiei şi al saltului calitativ în îngrijirea bolnavilor. Sau cum spunea dr. Ritli Ladislau, directorul general al Direcţiei de Sănătate Publică Bihor: "Apărut ca o necesitate, dictată de viaţă, spitalul s-a transformat încet şi sigur dintr-o unitate închisă (de care se temea lumea, gratiile reale şi imaginare care separau bolnavii de ceilalţi oameni), într-una deschisă în care asistenţa sanitară are o imensă valoare profesională şi umană. În răstimpul unui secol de activitate, neurologia şi psihiatria orădeană au ţinut pasul cu descoperirile medicale, asistenţa medicală acordată bolnavilor ridicându-se la cotele existente în unităţile similare de profil, opina dr. Traian Mircea, medic primar neurolog, care timp de 38 de ani a fost directorul unităţii sărbătorite. Cât priveşte asistenţa bolnavilor psihici, prof. dr. Stelian Rândaşu, preşedintele Asociaţiei Psihiatrice Române, sublinia că aceasta este în curs de transformare şi perfecţionare, impus atât de progresul psihiatriei, cât şi de condiţiile sociale şi economice ale unei societăţi, ea însăşi în mişcare. De la terapia intramuros s-a ajuns la extramuros, de apropierea cât mai mare a bolnavului de viaţa normală, de societatea civilă.