Când duba poliţiei a oprit în faţa casei mele, ceva mai retrasă, am fost puţin deranjat. Oare ce mai vor? Nu le-am dat toate detaliile? Casa mea, deşi nu sunt bogătaş, a fost prădată de hoţi în mai multe rânduri. Alertare telefonică la poliţie, descindere chiar rapidă a acesteia, declaraţii, căutare de urme, eventuali suspecţi etc., etc. N-aveam deloc încredere că vor găsi hoţii, şi asta în ciuda faptului că lucrau meticulos, aşezat, cu neprefăcută conştiinciozitate.

După aproape un an de la prima spargere - în aprilie 2009 - poliţia mi-a adus hoţul la reconstituire! Se numea J.A.V. şi era dintr-o comună la nord de Oradea. Privit de aproape, hoţul era tânăr, înalt şi subţire, întunecat la faţă, periculos, respingător. Nu, nu le-am mulţumit poliţiştilor, eram furios pe ei pentru că, între timp, am mai fost "călcat" de hoţi de două ori şi... nimic! Poliţistul Dorin Bocra mă strigă amical, cu aerul unui prieten venit la un pahar de vorbă... "Gata, nea cutare, au fost lămurite şi ultimele două furturi! Un hoţ este aici, altul este încarcerat, iar pe al treilea încă îl căutăm, dar ştim cine este!". Hoţii "lucrau" în echipă şi, în aprilie-mai 2010, m-au păgubit de două ori la rând! Nu-mi venea să cred, hoţii fuseseră prinşi, cazul - rezolvat, iar eu, eliberat de multe suspiciuni (total eronate). Încadrat de alţi doi poliţişi, hoţul coboară din dubă pentru reconstituire. Cu o uimitoare dezinvoltură, descrie de-a fir a păr toată acţiunea. Mai mult, ştie şi spune exact ce misiune avea fiecare dintre ei. Nu mai încape nicio îndoială: ei erau! Se numesc C.Ş., R.I. şi D.R.M. Doi, din Oradea, iar unul dintr-un sat la sud de Oradea. Unul dintre bunurile furate fusese vândut în satul Tria, Bihor. Întreb: "Tipul ăsta n-are nicio răspundere?". Poliţiştii mi-au restituit o mică parte din această pagubă. Ce m-a şocat de această dată a fost profilul fizico-psihic al hoţului, C.Ş. Un băiat cam la 20 de ani, senin, deschis, agreabil, aparent demn de toată încrederea şi totuşi... hoţ! N-aş fi crezut! Hoţul e blocat în dubă, poliţiştii îmi întind mâna şi dau să urce. Eu îmi fac datoria şi le spun: "Domnilor poliţişti Mladin, Tamaş, Silaghi, Bocra şi alţii care aţi lucrat la aceste cazuri aparent minore, dar pentru mine extrem de importante, vă mulţumesc, de azi înainte, vă consider prietenii mei.". Şi, cu siguranţă, nu numai ai mei! Să vedem ce zice legea, oare va zice ceva? Sau doar... mustrare verbală...

M. P. TĂBACU