Tableta dintre astenii Este destulă primăvară peste cetate, însă e încă mult ger în sufletele noastre. Încă prea mult! De unde loc de astenii, de unde?! Oraşul, plin de răni, aşteaptă ca cicatricile măcar să-i fie înfiate. Primarul râde-doarme, rugându-şi barba roşietic-platinată să-i aducă visul. Şi visul începe: în cele 4,3 milioane de găuri mucegăite prin asfalt, şoferii ştiu să adune lozinci încă neîmpăcate cu realitatea: aici sunt banii dumneavoastră! Doar dinţii ştiu ce-nseamnă lupta dintre coardele vocale şi mugurii olfactivi, bieţii! Primaru` doarme şi-atâtea cozi la tichetele de călătorie îl gâdilă sub pleoapă, de parcă el, nu noi, bieţi contribuabili, ar suferi şi visul se frânge: plin de sudoare şi suspine, îşi saltă trupul hămesit în capul oaselor: mi s-a părut... ?! Ţi s-a părut, răspunde şi divanul, singur şi sigur martor al frământărilor ce ghes îi dau primarului doar în singurătate! Şi poate că... răsună-n neguri numai lui ostile, şi poate că ţi-a venit ceasul împăcării cu oprobiul atâtor mii de printre noi cu ce-ai vrut tu să fii, nu cu ce-ai fost! Şi visul îi aduce ghiocei, tresare iar: Doamne, sunt eu?! Sunt eu acesta, nume îngânat de-atâtea mii de glasuri răstignite-n dinţi, eu, Doamne?! Cum de nu, răspunde, iar, divanul şi-un rece aer îl împresoară, cum poate l-aş împresura şi eu, şi tu, şi el, şi ea, ori poate noi, poate voi, nu ştiu de ei, aceia care încă îi îngână partitura, cântându-i oda bucuriei în locul marşului funebru. O ştie soarele, de-aia ne lasă gerul faşă sufletelor atât de-nstrăinate. Înstrăinate, da, şi poate auziţi şi tu, şi toţi ai tăi, ce singur îţi e, vai! ecoul paşilor prin oraş. Dar, Doamne... te aud, biet Piotr, lăsat cioban peste atâtea şi atâtea aşteptări. Şi chiar cioban ai fost, dar holdele prin care turmele ţi le-ai mânat n-a fost să fie ale tale, degeaba ai crezut! Parcela asta e a mea şi nu te vreau! Parcela aia e a lui, a ei, şi nu te vor! N-am cerut luna de pe cer, nu, noi cel mult am vrut o altă lume pentru noi, măcar cu drumuri bune, ori poate măcar o vorbă bună... Stai, primare, stai: nu vorbă de alint, ci adevărul adevărat, ori, poate că ţi-i destul, că ţi-i de-ajuns şi ne-ai lăsa... nu turme ce să pască-n voie, ci-o lume plină de speranţă...