Dascălii de la Liceul românesc "Nicolae Bălcescu" din orașul Gyula, Ungaria au fost într-un schimb de experiență la Școala Gimnazială "Oltea Doamna" și "Avram Iancu" din Oradea. Înainte de a vă informa despre vizita profesorilor români din Ungaria la Oradea  mă voi întoarce în timp. Așadar o vizită în Ungaria frățească în vara anului 1970.

 

Ungaria, 1970

Înainte de Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918 din satul meu mai mulți tineri au lucrat și au fost slugi în apropierea orașului de atunci majoritar românesc, Jula. După Unire unii dintre ei au rămas în Ungaria. Să vedem ce s-a întâmplat cu aceștia.

Moașa satului meu, Corbuț Maria a avut trei fii - Corbuț Teodor, Corbuț Ioan și Corbuț Petru, ultimii doi au rămas slugi în Ungaria, la Gyula după 1918. Surpriză după 45 de ani: unul dintre ei, Petru, care era acum Péter, vine să-și vadă mama. Tragedie! După ce își găsește cu greu casa unde s-a născut, bate la poartă, dă bună ziua în limba maghiară, mama lui îl întâmpină, nu-l mai cunoaște și necunoscând limba vrea să închidă poarta, era un străin a cărui limbă nu o înțelegea. Péter emoționat începe să repete disperat: mama, mama. La auzul cuvintelor mama se uită mai bine la el și îl recunoaște, era fiul ei Petre pe care nu-l mai văzuse de aproape o jumătate de secol, îl credea mort. Intră în curtea casei,  Péter începe să vorbească în limba maghiară, dar cum să se înţeleagă, mama nu ştie limba maghiară, Peter şi-a uitat limba maternă, limba română. Moaşa, femeie isteaţă, le spune să meargă repede după Găvrila Vili să-i ajute. Tata, Găvrila Vili Șuțului fusese slugă la Gyula, dar s-a reîntors acasă înainte de Unire, dar învăţase limba maghiară. Tata este „translator", le traduce, emoţiile sunt mari, toată familia plânge de bucurie. După câţiva ani de vizite în sat Péter devine Petru, începe să-şi reînveţe limba. Pentru că şi eu i-am servit de translator, ba chiar l-am ocărât pe baciu Petru de ce şi-a uitat limba, nu s-a supărat, m-a invitat să-i văd familia la Gyula în Ungaria. Îl întreb pe baciu Petre, totuşi de ce ți-ai uitat limba română? Îmi răspunde clar că mai ales după Unire şi în perioada interbelică nu au avut voie să vorbească nici în familie limba română. Dacă vorbeau româneşte chiar în curtea casei erau reclamaţi invitați la Poliţie unde erau chiar bătuţi. Iată cum era viaţa românilor în acele timpuri în Ungaria. Iată cum au fost maghiarizați cei aproximativ 300.000 de români rămași în Ungaria după Unire.

În vara anului 1970 mă urc în maşină cu soţia şi plec la baciu Petre, ajung destul de dimineaţă, suntem primiţi ca oaspeţi de seamă. Am stat câteva ore la masă discuţii frumoase, dorinţa mea era să ajung la liceul românesc. Găsesc destul de uşor strada, intru în clădirea liceului, mă întâmpină elevul de serviciu, cu un salut surprinzător - sărut mâna - mă conduce în Sala Profesorilor unde sunt întâmpinat cu căldură, începem discuţiile despre condiţiile pe care le au românii de a învăţa limba română în Ungaria. Discuţiile sunt aprinse, ca între fraţi; un profesor de limba română, Ivănuş, pe care îl ştiam din publicaţia "Foaia noastră", stă supărat într-un colţ şi nu scoate o vorbă.

Întreb directorul liceului: de ce nu participă la discuţii dl profesor? Intervine alt profesor care îmi răspunde că domnul profesor este suspendat. Suspendat?! Rămân blocat. Întreb ce sport face şi ce reguli a încălcat pentru că a fost suspendat. Îmi răspunde acelaşi profesor, pe numele lui Olteanu, că dl profesor Ivănuş a scris în "Foaia noastră" un articol prea românesc despre Eminescu şi că cenzura din Ungaria i-a interzis să mai scrie şase luni. Rămân fără grai, îl încurajez, dar cu greu intră în dialog cu mine. După câteva ore de discuţii cobor treptele școlii, mă urc în maşină, o iau spre casă. După 200 de metri ne opresc grănicerii unguri, ne cer documentele şi ne întreabă pe un ton de comandă: "Unde aţi fost? Ce aţi discutat unde aţi fost?" Ne întreabă, evident, în limba maghiară. Eu le spun că nu cunosc limba maghiară, atunci îmi propun un dialog în limba rusă, le spun că nu cunosc nici limba rusă, iar ca să vadă că eu doresc să cooperez cu ei le propun un dialog în limba engleză. Dau din umeri, nu înţeleg ce le-am spus! Apare în spatele mașinii noastre o mașină de Timișoara care se oprise și ea la liceu. Unul dintre grăniceri merge să oprească mașina de Timiș. Grănicerul care rămâne cu noi ni se adresează în limba română: "Mă, plecați repede! Eu sunt român, el este maghiar și vrea să vă facă rău". Ne dau paşapoartele şi o luăm din nou la drum. Până la Vama Borş suntem opriţi aproape în fiecare localitate cu aceleaşi întrebări. Eu nu le-am răspuns la nicio întrebare.

 

Ce s-a întîmplat după 44 de ani?

Ajung din nou la Liceul "Nicolae Bălcescu" din Gyula în noiembrie 2014 şi cu acest prilej  se semnează un acord de colaborare între Liceul "Nicolae Bălcescu" din Gyula şi şcolile din Oradea, Şcoala Gimnazială "Oltea Doamna" şi "Avram Iancu". Cititorul a aflat că în 17 noiembrie am fost primiţi la Liceul românesc cu multă căldură de către directoarea liceului, prof.dr.Maria Gurzău şi directorul adjunct, Cefan Andreea. A fost un bun prilej de a începe colaborarea pe termen lung. În vinerea mare 2015 proiectul a început să prindă viaţă. Majoritatea profesorilor de la Liceul "Nicolae Bălcescu" au venit în schimb de experienţă la cele două şcoli gimnaziale cuprinse în proiect.

La Şcoala "Oltea Doamna" dascălii români din Ungaria au fost salutaţi de dl director al şcolii, distinsul prof.Mircea Mitran, de subsemnatul și Ioan Chivari, din partea "Vetrei Româneşti" apoi doamna prof. Bocoi Liliana, director adjunct, coordonator de proiect împreună cu prof. Laura Ienei David a prezentat istoricul acestei şcoli prestigioase după care prof.Laura Ienei David a invitat pe scenă elevi artişti din formaţia "Trei sate, trei surori" din Săcădat pregătiţi de prof. educator Sime Maria. La frumoasele cântece şi dansuri populare şi-au adus contribuţia elevul Blaga Octavian din clasa a-III-a, prof. Tămășan Ilinca, pregătit de doamna bibliotecară, Tășădan Dana, precum şi elevul Rus Mario, tot din clasa a-III-a care a susţinut un recital ce a ridicat asistenţa în picioare şi a primit ropote de aplauze ca pentru un adevărat artist, copil talentat care mi-a promis că va ajunge preşedintele României. Doamne ajută!

După acest frumos program artistic, ne-am deplasat cu oaspeţii noştri la Şcoala Gimnazială "Avram Iancu". La intrarea în şcoală distinsa doamnă director prof.dr.Ghorghina Bărlădeanu ne-a întâmpinat ca pe oaspeţii de seamă, cu pâine şi sare, apoi ne-a invitat în sala de festivităţi. Aici, la fel, ni s-a prezentat un bogat program, cântece populare, dansuri, iar fiind Vinerea Mare un "preot" în devenire, de la grădiniţa şcolii, de numai cinci ani, a sfinţit bucatele şi ouăle de Paşte. A fost un moment emoționant. La plecare, am făcut o poză comună în faţa şcolii, lângă statuia lui Avram Iancu.

Şcoala de unde au venit dascălii de la Liceul "Nicolae Bălcescu" din oraşul Gyula, Ungaria, poartă numele acelui mare român ce a lansat idealul statului politic unitar român, organizat pe baze democratice, la Revoluţia de la 1848, este acel mare român ce a chemat românimea la luptă pentru a-şi apăra drepturile şi libertatea, iar Avram Iancu spunea în timpul revoluţiei de la 1848 "Pretenţiile noastre sunt sfinte, precum e sfântă dreptatea şi noi, românii vom fi gata a le apăra cu orice preţ". S-au întâlnit simbolurile marilor patrioţi şi revoluţionari români, de la 1848 ale cetăţii nemuritoare ale neamului, Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu. Oaspeţii au fost invitaţi apoi la o mică gustare, prilej de discuţii dintre cele mai interesante privind rolul Liceului "Nicolae Bălcescu" în pregătirea elevilor români. Evident, în prezent sunt create condiţii normale pentru desfăşurarea procesului instructiv-educativ, liceul are dascăli cu experienţă şi competenţă ridicată şi mai ales, sunt buni români care respectă însă Ungaria, țara unde trăiesc.

În concluzie, luând cuvântul am amintit participanţilor români din cele două ţări, România şi Ungaria, că ţările noastre fac parte din acele ţări ale lumii cu aport însemnat la patrimoniul cultural, ştiinţific al lumii, fiecare ţară având descoperiri ştiinţifice fundamentale ce au dovedit a fi de mare folos nevoilor lumii. Continuarea unor proiecte româno-române dintre şcolile din cele două ţări vor fi benefice  ambelor părţi, dar mai ales va asigura veşnicia limbii noastre, limba română în ţara vecină. Vrerea binelui neamului să ne robească sufletul, să ne apărăm cu străşnicie interesul naţional. Este fundamental să ne punem activitatea și viața în slujba neamului nostru românesc. Dacă este vorba de apărarea identităţii românilor rămaşi în afara ţării, o spun cu tristeţe că guvernele României de-a lungul anilor au cam dormit, dacă ne gândim că românii din Valea Timocului din Serbia după zeci de ani preotul român Boian Alexandrovici a reușit să construiască o mică biserică ortodoxăpe pământul său cu mare greutate, autoritățile din Serbia care "iubesc românii" s-au înfuriat și au vrut să demoleze biserica.

Episcopia ortodoxă sârbă nu-l recunoaște pe părintele protopop. În timp ce la Timișoara  funcționează de zeci de ani Episcopia Ortodoxă Sârbă românii de pe Valea Timocului, câteva sute de mii, sunt lipsiți de cele mai elementare drepturi ca accesul limbii române în biserică, în școli, administrație, ba mai mult, au născocit în ultimii ani limba vlahă!? Unde este echitatea între cele două părți? Sârbii au drepturi depline în România, conform standardelor europene, românii din Serbia sunt asupriți ca în Evul Mediu. Biserica a fost salvată de la demolare doar datorită tânărului preot român care a apărat cu sfințenie edificiul sfânt edificat chiar de domnia sa. Acțiunile noastre sunt un început de primăvară a speranței că prin activitățile patriotice, prin lucrarea noastră în slujba neamului românii de dincolo de graniță vor rezista încă mulți ani să fie români. Unde este marea prietenie dintre România şi Serbia mereu evocată de politicieni?

Îndemnul meu este ca fiecare dintre noi să ajutăm românii din afara graniţelor. Ajutându-i, ajutăm veșnicia neamului românesc în afara granițelor. Doamne ajută!

Prof. Teodor David