Începuturile Mărțișorului ar face parte din rândul „actelor absolut nedatabile”, susține cunoscutul etnolog Ștefan Anghelescu, în cartea „Cărțișor de mărțișor”, editată la Muzeul Țăranului Român.

Dacă o luăm etimologic, românii se pot mândri cu cea mai veche așezare din Europa, în situl Cladovei (Mehedinți), cu o vechime de opt milenii. Aici, în clisura Dunării, săpăturile au scos la iveală, printre altele, o serie de talismane, vopsite alb și roșu, care se purtau la gât.

Profesorul Simion Florea Martin, membru al Academie Române, susține că tema mărțișorului este un obicei strămoșesc, ale cărei origini nu pot fi stabilite cu certitudine, dar din cele mai vechi timpuri există obiceiul ca părinții să lege copiilor, de 1 Martie, câte o monedă de argint la gât, ori la mână, care era atârnată de o „cordea roșie”, compusă din două fire de mătase roșie și albă, crezându-se că aduce noroc.

În Maramureș, există obiceiul ca fetele care vor să se mărite să țină la piept mărțișorul timp de 12 zile sau o lună. Geto-dacii venerau două culori, albul fiind al zeului Zamolxis, iar roșul, al surorii sale gemene.

În perioada interbelică erau la mare căutare mărțișoarele din argint și din aur, prevăzute cu o „tortiță” pentru șnur sau pentru lănțișor.

Astăzi mărțișoarele se confecționează din orice și de către oricine, folosindu-se mărgele, pene, scoici, cartoane, adică orice material care poate fi modelat.

După succesul înregistrat în rândul muncitoarelor de la APACA de către primul ministru, Petre Roman, încep să se lanseze pe piață mărțișoare cu chipul său.

Potrivit legendelor, șnurul alb-roșu ar fi fost dus în Dochia, celebra Sfântă Martiră Evdochia, în timp ce urca la munte cu oile.

Numele popular al lunii Martie este de origine latină și se trage de la latinescul „martius”, după vechiul calendar 1 Martie fiind prima zi a anului, moment în care aveau loc sărbătorile zeului Marte, simbol al forțelor naturii și al fertilității.