Cu puțin timp în urmă a trecut la cele veșnice Vasile Muscă, filosof și scriitor, profesor emerit la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, unde a predat cursuri de filosofie timp de aproape cinzeci de ani. 


Ne-am cunoscut cu mulți ani în urmă, la diferite întâlniri scriitoricești în burgul orădean, dar legătura noastră s-a aprofundat cu prilejul îndrumării tezei mele de doctorat în filosofie, în urma căreia am păstrat o legătură afectivă permanentă. Ne întâlneam ori de cîte ori revenea la Oradea, pe care o iubea cu un gram de disperare, unde dezbăteam îndelung în cafenele, fiind mereu interesat de cărțile de filosofie nou apărute și, mai ales, de ceea ce citesc. Mă aborda imperturbabil, telefonic sau direct, cu apelativul „poete”, după care urma o șarjă amicală de ironii și dispute pe seama mediului cultural orădean, care era departe de ceea ce și-ar fi dorit. Ultima noastră întâlnire a avut loc cu prilejul lansării, la Oradea, a cărții sale de filosofie românească, carte pe care am avut onoarea să o prezint și din care reiau – schimbând doar timpul unor verbe – un pasaj. La fel cum cartea despre Eminescu, la care mi-a spus ultima dată, la telefon, că lucrează, și pe care spera să o lansăm împreună tot la Oradea, la Muzeul Iosif Vulcan, mai adaugă un regret la vestea tristă a dispariției sale.
Cu o îndelungată şi constantă preocupare exercitată în perimetrul filosofiei – cu preponderenţă în istoria filosofiei, profesorul universitar Vasile Muscă a fost adeptul unei viziuni armonizate a valorilor filosofice, reducând la minimum tentaţia oricărei speculaţii care nu se sprijină pe solul ferm al cercetării şi documentării. Viziunea demersului filosofic integrator venea din natura sa apolinică, natură căreia îi lipsea patosul disputelor sterile, a polemicilor irelevante. Acesta prefera metoda expunerii clare, folosind un limbaj accesibil, lipsit de orice artificii sau coloraturi de jargon. După cum scrisul său purta amprenta distinctă a celui care nu doar s-a luminat pe sine cu iubirea de înţelepciune, ci a încercat să lumineze numeroase generaţii de studenţi. Acesta avea – aspect rar întîlnit – stofă de povestitor de filosofie, simplificând lucrurile până la totala lor comprehensiune. Tenta paideică răzbate dintre rândurile auctoriale, ideile evoluând înspre o viziune sintetică, integratoare. După cum era un speculativ cu voie de la raţiune, un gânditor care îmbrăţişa cu entuziasm, dar şi cu circumspecţie, tărâmul atât de diafan al ideilor filosofice. Filosofia greacă antică şi cea germană constituiau zona sa predilectă de analiză, cu un accent pe iluminismul german, dar și cu un interes constant pentru filosofia românească. Calmul valorilor, prudenţa epistemologică, crezul în adevărurile tari, care pot interfera cu istoria, au fost reperele sale călăuzitoare. Ca profesor de filosofie, acesta prefera gîndirea sistematizată, filosofia de tip raţional. Ca gânditor privat (în sens kierkegaardian), prefera sondarea ideatică personalizată, curajul de a gândi pe cont propriu. Profesorul și filosoful Vasile Muscă se număra printre cazurile rarisime care puteau povesti cu limpezime ceea ce au înţeles din filosofie, ne puteau împrieteni cu limbajul ei abstract. Cu bonomia sa molipsitoare, de anahoret uitat printre cărţi (în imensa sa bibliotecă), acesta se mişca discret în perimetrul strâmt al cugetării filosofice, acompaniat de sonurile muzicii clasice, după cum oscila afectiv între Cluj şi Oradea, în tendinţa de a locui hölderlinian un topos ideatic şi concret deopotrivă. Acum, a ales calea necunoscută a veșniciei. Lumea academică și culturală rămâne mai săracă cu un spirit profund și cu o personalitate distinctă.

Adio, Domnule Profesor!
Ioan F. POP