24 ianuarie 1859 rămâne un moment nodal al istoriei românilor. Noi, cei de astăzi, nu am fi fost ceea ce suntem fără acest episod memorabil al devenirii naționale. Atunci, prin voința puternică a unei importante părți a elitei românești din Moldova și Țara Românească, s-a realizat unirea Principatelor Române. A fost punctul de plecare în constituirea statului național român, un drum finalizat epopeic la 1 Decembrie 1918. Școliți cu toții în Occident și întorși acasă pătrunși de un exemplar spirit al datoriei, ei au contribuit la constituirea Principatelor Române Unite.

Nicolae Bălcescu, I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C. A. Rosetti, Dumitru Brătianu, Costache Negri și mulți, mulți alții au reprezentat liantul unității naționale la mijlocul secolului al XIX-lea, cunoscut și ca secolul națiunilor. Ei au reușit să catalizeze în jurul lor o importantă parte a voinței naționale, inclusiv a oamenilor simpli, în direcția făuririi României moderne. Marea masă a populației i-a urmat, devenind astfel suportul construirii statului național român și, mai apoi, a obținerii independenței naționale. Această elită a reușit mai bine decât oricare alta din istoria românilor de până în acel moment să consolideze legătura cu marea masă a poporului român astfel încât să devină o voce unitară.

Există trei mari situații în care elita relaționează sau nu cu poporul din rândurile căruia s-a născut. Prima și cea mai de dorit este atunci când elitele și poporul merg împreună. Trebuie să recunoaștem, însă, că acest lucru s-a întâmplat destul de rar în istoria națională, iar atunci când întâlnirea s-a produs s-au întâmplat marile momente ale istoriei naționale. Dacă ar fi să oferim măcar un exemplu mă gândesc la revoluția din 1848-1849, unde elita și poporul au mers braț la braț urmărind obiective apropiate.

Atunci, elita din Principatele Române și Transilvania a reușit să se facă înțeleasă plenar pentru prima dată în fața poporului din care face parte. Rezultatul a fost un efort aglutinat în direcția afirmării conștiinței naționale. Efortul făcut a fost unul extraordinar, întrucât toți reprezentanții elitei românești nu au precupețit niciun efort, mergând prin sate și explicându-le oamenilor pe limba lor ce înseamnă națiune și unitate națională. Situația aceasta este una ideală, în care elita intelectuală este și elită politică.

O altă situație întâlnită de-a lungul timpului este atunci când, situată într-un turn de fildeș, elita este separată de popor, urmărindu-și propriile scopuri și care nu sunt întotdeauna congruente cu necesitățile propriei națiuni. Este contextul în care vorbim despre o anume separare între elită și popor. Ne găsim într-o situație complicată, deoarece atunci pot apărea pericole iminente pentru națiune, întrucât elita este captiva propriilor țeluri intelectuale, fiind mai puțin atentă la propriile rădăcini și nevoile poporului. 

În fine, situația cea mai ingrată este atunci când elita nu e bună, fiind consecința unei contraselecții. Intelectualii veritabili sunt marginalizați în acest caz, iar în prim plan apar impostorii, pseudointelectuali asezonați cu politicieni mediocri în cel mai bun caz. Elita intelectuală este eliminată sau foarte puțin ascultată, iar elitele politice sunt selectate într-o manieră nepotrivită, ajungând-se în foarte scurt timp la o totală lipsă de încredere între acest tip de elită și popor, urmare a lipsei dialogului. Contextul, dacă se prelungește mai mult, duce irevocabil la consecințe dintre cele mai nefaste pentru națiune. În acest caz dezastrul este asigurat.

1859 a fost posibil pentru că ne-am găsit în situația fericită în care elita și poporul au mers împreună, primii făcându-i pe ceilalți să înțeleagă importanța unirii Principatelor Române pentru destinul națiunii române. Sacrificiile personale ale elitei vremii au fost la ordinea zilei, efortul lor fiind răsplătit, așa cum se cuvine, prin realizarea unirii și, mai apoi, a independenței naționale două decenii mai târziu. Totul pentru că poporul român a devenit conștient de sine, căpătând conștiință națională. Tocmai de aceea, demersurile elitei intelectuale și politice a epocii i-au asigurat acesteia un loc bine definit în istorie, fiind făuritorii acesteia.

Așadar, 24 ianuarie 1859 a fost opera unei unități indisolubile între elită și popor, iar pentru realizarea acesteia cele două segmente societale au conlucrat efectiv. Este dovada, una dintre multe altele, că atunci când în fruntea națiunii există o elită responsabilă, în dialog real cu poporul pe care îl conduce, se pot realiza lucruri importante. Pentru asta e nevoie, însă, ca elita să nu fie creată artificial, întrucât lucrul acesta se vede. Numai astfel poate fi credibilă și în slujba națiunii. Astăzi, la 165 de ani de la momentul unirii Principatelor Române, care să fie oare situația?