În istoriografia comunistă, actul de naştere a statului proletar a fost datat pe 30 decembrie 1947. Momentul coincidea cu abdicarea regelui Mihai I, ultimul reprezentant al vechiului stat românesc monarhic-constituţional pe care comuniştii l-au desfiinţat în totalitate. Cu liderii politici democratici aruncaţi deja în temniţe şi partidele istorice desfiinţate, anihilarea monarhiei a fost ultima redută cucerită de comunişti. Noua putere i-a permis fostului suveran să părăsească ţara, dar i-a retras cetăţenia română. Momentul a fost primit aproape cu indiferenţă de un popor divizat şi rănit profund după un război din care a ieşit cu statutul de naţiune învinsă şi teritorii răpite. Scoaterea din ţară a unor lucruri de valoare precum şi efectuarea de către guvernul comunist a unor plăţi „reparatorii" au rămas până în ziua de azi aspecte controversate ale abdicării regelui Mihai I.

 

Regele Mihai I este ultimul monarh al României şi una dintre puţinele personalităţi ale celui de-al Doilea Război Mondial aflate în viaţă. Ultimul act în calitate de şef al statului l-a jucat pe 30 decembrie 1947, într-un moment în care însă demult nu mai conta în deciziile conducerii efective. Ţara era în întregime sub ocupaţie sovietică: Moldova ocupată militar şi cu o Mare Unitate sovietică pe Milcov; Dobrogea cu podul de la Cernavodă şi toate porturile ocupate; în Banat a fost instituită o zonă militară sovietică strategică, cu comandament ce acoperea părţi din Ungaria şi Iugoslavia; nord-vestul Transilvaniei ocupat de sovietici şi cu administraţia ungurească menţinută, iar Basarabia, nordul Bucovinei şi Insula Şerpilor pierdute definitiv. În acest context, Guvernul dr. Petru Groza, instalat de tancurile ruseşti, face paşi decisivi către sovietizarea ţării. Zarurile fuseseră deja aruncate la Yalta, în 1945, când liderii naţiunilor învingătoare în război au stabilit destinul viitor al României.

 

 

Primul pas decisiv a fost recunoaşterea internaţională în ianuarie 1946 a Guvernului Groza, apoi falsificarea grosolană a alegerilor din noiembrie 1946 şi semnarea tratatului de pace de la Paris din februarie 1947, Aliaţii recunoscând implicit rezultatul alegerilor. Au urmat interzicerea partidelor istorice şi arestarea liderilor politici în iulie - noiembrie 1947. Înlăturarea regelui era o chestiune doar de timp.

 

Vizita în Marea Britanie şi abdicarea

 

Pe 12 noiembrie 1947 regele a plecat în Marea Britanie la nunta prinţesei Elisabeta, actuala regină. Vizita era planificată să dureze 20 de zile, dar intervalul în care regele a lipsit a fost mult mai mare, amplificând speculaţiile că între comunişti şi monarh a existat o înţelegere ca acesta să nu se mai întoarcă. Regele s-a reîntors în ţară pe 21 decembrie, „timp în care guvernul comunist se poartă ca stăpâni ai unei republici, ei acţionând atât public, cât şi neoficial ca şi cum ar fi existat o înţelegere cu regele ca acesta să nu se mai întoarcă", după cum reţine Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat în România". Întoarcerea regelui a iritat la maxim guvernul comunist, Petru Groza secondat de Gheorghe Gheorghiu-Dej intrând în acţiune. În dimineaţa de 30 decembrie regele este „convocat" de cei doi în Capitală, el aflându-se la Sinaia. Poziţia de forţă era clară: în monarhia constituţională doar regele convoca miniştrii, acum era taman pe dos. Actul abdicării are loc în Palatul Elisabeta (azi, retrocedat familiei regale-n.r.), regelui secondat de regina-mamă Elena fiindu-i pus în faţă la semnat documentul gata redactat. După o scurtă consultare cu regina-mamă, Mihai I semnează sub presiunea realităţii impuse de comunişti.

În aceeaşi zi, la ora 15.30, a fost convocată o şedinţă extraordinară a Consiliului de Miniştri în care Petru Groza, în calitate de prim-ministru, a dat citire actului de abdicare. Jovial, primul-ministru a rostit următoarele: „Doamnă şi Domnilor Miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat - aşa cum este scris aici - că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri - cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a Reginei-Mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni - şi aceasta este foarte important - că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul Rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras."

S-a vehiculat ideea că Groza a minţit atunci când a citat-o pe regina-mamă. Conform presei occidentale din acele vremi, citată de mai mulţi istorici, regina Elena a repetat aceleaşi cuvinte la sosirea în Elveţia, în ianuarie 1948. Abia după trei luni fostul suveran a revenit şi a declarat că abdicarea s-a făcut prin forţă. Era prea târziu.

 

Republica Populară România

 

În ziarul Scânteia din numărul special dedicat Anului Nou 1948 este descrisă în stilul caracteristic proclamarea Republicii Populare de către Adunarea Deputaţilor convocată în sesiune extraordinară în aceeaşi zi. „Tribunele, balcoanele, părăsesc de astă-dată rigurozitatea parlamentară şi entuziasmul popular se deslănţuie cu o forţă greu de stăpânit. Evenimentul este prea măreţ pentru ca oamenii să se mai poată reţine. Când, în incinta Parlamentului răsună pentru prima dată cuvintele "REPUBLICA POPULARĂ", guvernul şi întreaga Adunare se ridică în picioare şi aclamă furtunos. Tribunele, balcoanele îşi unesc entuziasmul şi, timp de câteva minute, Parlamentul român îşi exprima bucuria faţă de noua formă de Stat a României." (Va urma)