Daţi de-a berbeleacul de Traian Băsescu la referendum, ajunşi în sondaje la nici jumătate din scorul de acum doi ani şi jumătate, pesediştii mai au un singur atu: puternica reprezentare parlamentară. Conştienţi că nu vor mai ajunge în grabă la performanţa din 2004, social-democraţii ţin cu dinţii de fotoliile ameninţate de anticipatele lui Băsescu. De aici, însă, şi până la înjosirea de a cerşi guvernarea de la cel pe care-l împroşcau cu mizerii până ieri - e o cale cât de la Cluj la Bucureşti, cu miasmă de drum al pierzaniei pentru PSD. PD, ale cărui trepidaţii pe scena politică au împrumutat ritmul logoreei lui Boc, e, teoretic, condamnat la neputinţă. Poate striga mult şi bine, cât timp n-a fost în stare să adune semnăturile necesare depunerii moţiunii de cenzură decât deschizând porţile fripturiştilor marginalizaţi ori daţi afară din alte partide. După penibila situaţie a iscălirii documentului de două ori de către Gheorghe Flutur, democraţii s-au ploconit la tot soiul de ciudaţi şi de anonimi, cărora le-au aşternut covorul roşu, doar-doar se adună semnăturile necesare. În aceste condiţii, moţiunea de cenzură părea condamnată eşecului, singurul ei merit putând rămâne acela de expresie a unui talibanism politic de inspiraţie băsesciană, menit să ţină în priză electoratul captiv al preşedintelui. Cu atât mai mult, cu cât, nu mai departe de sâmbătă, preşedintele PD, Emil Boc, anunţa, într-un comunicat remis presei, că formaţiunea pe care, formal, o conduce nu va negocia cu PSD susţinerea moţiunii, ceea ce însemna pecetluirea sorţii acesteia. Ce a făcut, în aceste condiţii, principalul partid de opoziţie? Duminică, la Palatul Parlamentului, o delegaţie de nouă lideri pesedişti a negociat cu o echipă liberală mai multe variante de colaborare: de la sprijin parlamentar, ca până acum, până la un guvern comun sau, de ce nu, un cabinet exclusiv PSD. Această din urmă propunere, maximală, a venit din partea Grupului de la Cluj. Discuţiile s-au încheiat în coadă de peşte, liberalii suspectând că pesediştii aşteaptă un semn de la Băsescu. Răspunsul n-a întârziat: luni seară, Băsescu şi Boc l-au poftit pe Mircea Geoană la dialog. Să nu uităm: de la declaraţia de sâmbătă a goarnei sparte de la Cluj trecuseră două zile. La întrevedere, se pare că s-a stabilit ca PSD să depună o moţiune proprie împotriva cabinetului Tăriceanu, în următoarele două săptămâni, câte au mai rămas din actuala sesiune parlamentară. PD şi PLD ar urma să voteze pentru, iar Băsescu să-i încredinţeze lui Geoană formarea unui guvern care ar trece prin Parlament graţie votului celor trei partide. Ieri dimineaţă, Mircea Geoană a supus Biroului Permanent Naţional al PSD discutarea strategiei. Că şedinţa conducerii PSD şi, implicit, actuala criză au o importanţă ce depăşeşte sfera dâmboviţeană, a dovedit-o prezenţa la respectiva reuniune de partid a ambasadorului SUA, Nicholas Taubman. S-au contrat dur două tabere: cea favorabilă intrării la guvernare, reprezentată de liderii de la Cluj, care au cerut votarea moţiunii pediste, şi cea ostilă acestui pact cu duşmanul, condusă de Iliescu şi Hrebenciuc. Se pare că Rus şi ai lui au ameninţat, chiar, cu demisia şi cu plecarea la PD. În final, s-a decis nesusţinerea moţiunii PD şi analizarea oportunităţii depunerii uneia proprii. La câteva zeci de minute de la acest anunţ, la ora scrierii acestui articol, preşedintele Băsescu a lansat o invitaţie-şoc, care i-a surprins până şi pe pedişti: discuţii cu partidele, vineri, la Cotroceni, pentru formarea unui guvern PNL - PD - PLD. Aşadar, din toată retorica din campania pentru referendum s-a ales praful, inclusiv sub presiunea ultimatumului occidental - „băgaţi-vă minţile în cap!”: „oligarhii” au devenit parteneri de dialog şi, de ce nu, posibili colegi de guvernare, iar „dictatorul beţiv” a ajuns un interlocutor valabil, de vreme ce-i poate slobozi pe fomiştii pesedişti în cămările puterii. Ce să mai vorbim, atunci, de „incompetenţii petro-liberali” ai „patricianului” Tăriceanu, doriţi, brusc, după puhoaie de înjurături, iarăşi fraţi de cruce? Această succesiune de schimbări de macaz, în timp extrem de scurt, demonstrează, înainte de toate, un lucru: că orice e posibil în România, în această epocă de maximă înflorire a curvăsăriei politice. Ce e alb azi, mâine devine negru şi viceversa, dacă interesul o cere. În România, e nevoie de un stomac tot mai tare nu numai pentru a fi politician, ci şi pentru a fi alegător.