Măsurile de austeritate luate de Germania şi de alte ţări europene tind să fie privite de politicienii români ca fiind nişte semne ale unei suferinţe comune. Sigur, criza e globală, în special cea europeană, dar oricât de mult le-ar conveni politicienilor ideea, ea nu e de natură să ne bage pe toţi în aceeaşi oală. Senzaţia de omogenizare dată de criză e falsă. După cum spune un vechi dicton latin, "Non idem est si duo dicunt idem" ("Nu este acelaşi lucru, când doi spun acelaşi lucru."), prin urmare nu-i acelaşi lucru când mai multe ţări intră în aceeaşi criză.


Exemplele sunt suficiente pentru a spulbera iluzia unei soarte comune cu restul ţărilor europene. Într-o manifestaţie pe străzile Madridului un protestatar intervievat la cald îşi urla frustrarea de-a fi afectat de reduceri cu 100 de euro, din cei 1400 pe care-i câştiga până atunci. Salarul e unul mediu pentru Occident, iar reducerea nu era drastică, sigur, fiecare la nivelul lui percepe altfel. Omul era îndreptăţit să-şi clameze nemulţumirea, nu l-ar fi putut consola nimeni că-n România sunt unii cu 200 de euro pe lună şi care vor pierde 50 de euro. Cu atât mai puţin ar putea fi consolat românul nostru cu 200 de euro de reducerile din alte părţi. Politicienii de abia aşteaptă să audă că şi dincolo e rău, că şi acolo se taie din cârnat, deci iată, nu numai la noi e moartă în coteţ! Cumva, extinderea caprei vecinului conaţional la capra vecinului continental. Occidentul este afectat bine, dar în special în partea de consumism şi tot ce era lux şi huzur, de care europenii au avut parte cu prisosinţă în ultimii ani. Prin urmare, e bine nuanţăm în interiorul acestui fenomen global, deci fiecare cu cârnatul lui, mai lung sau mai scurt. Însă faptul că mai sunt şi alţii în belele ne face pe noi să ne simţim egalii lor în criză, de parcă înainte de criză spaniolii veneau în România să muncească, nu invers, sau grecii veneau la litoralul nostru, nu noi la al lor. Dar cine ne întrece pe noi când vine vorba de autoînchipuiri şi de justificări ale neputinţelor? Perioada de maximă bunăstare a ţărilor europene, cum a fost cea a anilor 2000, a coincis la noi cu un val de migraţie economică românească ce a împânzit Europa, cam asta e diferenţa. Noi eram în criză, dar ei nu, iar deschiderea de la începutul anilor 2000 ne-a salvat după dezastrul guvernărilor din anii '90. În România salariile erau mici pentru majoritatea şi se măreau de la an la an doar cu ţârâita, cam de aici am picat noi în criză. Banii ce veneau din împrumuturi şi investiţii erau bine dirijaţi spre nivelul superior. Omul simplu, în afară de împrumuturi inconştiente, n-a gustat din prosperitate. Românii de douăzeci de ani nu ştiu ce e aia bunăstare, aşa că s-o lăsăm baltă cu grecizarea. Spre deosebire de ţări ca Spania, Grecia, Portugalia sau chiar Ungaria, unde cărţile sunt date mai pe faţă, la noi, pentru că au fost ascunse simptomele reale şi încă mai sunt ascunse, se pot crea comparaţii favorabile cu alte ţări. Ilustrul Radu Berceanu a redat bine o mostră din funcţionarea manipulării maselor exprimând cu nonşalanţă cum campaniile electorale au fost o motivaţie suficientă pentru a ascunde starea reală a crizei.


Probabil că scenariul luptei anticriză va continua cu reduceri şi sacrificii, iar în campanie se vor găsi iar bani pentru şpaga electorală, promisiuni, pentru că în România mai este ciolan, iar clientelele nu intră în criză, după care se pot relua sacrificiile şi uite aşa o parte minoritară a ţării va evita mereu întâlnirea cu criza, iar marea masă va fi în continuarea îndoctrinată cu ideea că peste tot e la fel de rău ca la noi.