Încă o dată, şeful statului pierde, pe mâna lui, din cauza incapacităţii de a-şi asuma rolul de preşedinte al tuturor românilor şi de a depăşi limitele partizanatului politic. Istoricul comisiei Tismăneanu şi modul în care a decurs prezentarea declaraţiei de condamnare în Parlament a comunismului dau măsura neputinţei lui Traian Băsescu de a reconcilia, în loc să sape tranşee în interiorul propriului popor şi al clasei politice. Lanţul erorilor a debutat chiar cu desemnarea comisiei de redactare a raportului pe baza căruia Băsescu s-a pronunţat asupra a 45 de ani din istoria noastră. Autorii raportului au fost selectaţi exclusiv din cercurile intelectualităţii de dreapta, în special dintre cei grupaţi în Grupul pentru Dialog Social, organizaţie renumită pentru încrâncenarea sa anticomunistă. Însăşi componenţa comisiei a anulat orice şanse de obiectivitate, iar numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea ei a aruncat organismul abia creat în vârtejul controverselor, făcându-l vulnerabil. Absenţa lui Paul Goma din această echipă şi disputa iscată între el şi Tismăneanu au aşezat, de asemenea, o pată asupra credibilităţii comisiei. Faptul este cu atât mai semnificativ cu cât enumerarea dizidenţilor români a început, în mod firesc, cu Paul Goma, şeful statului şi autorii raportului neavând cum să-i tăgăduiască acestuia meritele incontestabile, confirmate de o largă recunoaştere internaţională. A urmat greşeala fundamentală a celor ce au pus la cale condamnarea comunismului. În preajma momentului solemn din Parlament, în presa controlată de Palatul Cotroceni s-au scurs rezumate sau frânturi ale raportului, care au inflamat, pe bună dreptate, spiritele. Reieşea, din materialele apărute pe piaţa media, că preşedintele ar urmări să folosească documentul pentru răfuieli politice. Nu e clar dacă nu cumva tocmai disputele iscate pe această temă au determinat un ton echilibrat al declaraţiei sale, în comparaţie cu excesele raportului. E cert, deocamdată, că paragrafele livrate presei au urmărit un scop precis: punerea la zid a unor oameni politici şi a unor intelectuali de stânga. Pentru mulţi, faptul a fost simptomatic pentru setea de revanşă a unor cercuri ale intelighenţiei de dreapta, dornice să răzbune frustrări atât de dinainte de 1989, cât şi acumulate în anii scurşi de atunci. Un exemplu ilustrativ îl reprezintă răfuirea grupării “Europa Liberă” cu scriitorii din jurul publicaţiilor “Săptămâna” şi, după 1990, “România Mare”. Folosirea unui material - cu un caracter ştiinţific cel puţin discutabil - în scopuri de vendetă politică şi literară dă încă o notă de derizoriu unui act necesar, care mai suferă, însă, de alte câteva păcate fundamentale. Mai întâi, că vine prea târziu, dezgropând răni şi fronturi pe care le credeam şi le doream închise. Mai mult, sună cinic să vii să condamni comunismul într-o ţară care nu s-a despărţit de el nu din cauza vreunei orbiri ideologice, ci numai şi numai din cauza unei tranziţii chinuite, adâncite de ticăloşia unor politicieni recrutaţi din eşaloanele secunde ale Partidului Comunist Român. Transformaţi peste noapte în căpuşe pe trupul în descompunere al statului, aceştia se afişează azi modele de succes capitalist şi se declară gălăgios în favoarea punerii la zid a comunismului, renegându-şi trecutul pentru a-şi asigura viitorul. Şi oportunitatea alegerii momentului este discutabilă, având în vedere că nu e clar de ce intrarea în Uniunea Europeană ar fi mai lină şi mai de succes cu o astfel de declaraţie lipită în frunte, în premieră în blocul ex-socialist. În locul dezbaterii programelor post-aderare, noi ne întoarcem la 1945 şi recădem în polemici sterile pe marginea unui subiect perimat pentru majoritatea populaţiei. Cu atât mai mult cu cât interesul românilor pentru o judecare la rece a tranziţiei postcomuniste ar fi mult mai mare, o astfel de privire obiectivă asupra ultimilor 17 ani fiind infinit mai utilă şi mai necesară. Dacă ar fi ţinut cu orice preţ să rămână în cartea de istorie, preşedintele îşi sufleca mânecile şi se apuca să ia de piept sistemul ticăloşit, aşa cum a promis în campania electorală, nu se pornea să stârnească pasiuni fără rost, dezgropând astfel morţii şi împiedicând ajungerea la limanul reconcilierii naţionale, prin apetenţa sa excesivă pentru jocul de orice fel. Folosirea unei teme atât de importante pe rol de praf în ochii lumii sau ca mijloc de luptă politică, atunci când altele sunt subiectele de stringentă actualitate, riscă să arunce în derizoriu o chestiune cu o semnificaţia aparte. Problematica judecării epocii comuniste trebuie să facă obiectul unui studiu serios, al unor cercetători ştiinţifici în toată puterea cuvântului, aplecaţi cu obiectivitate asupra acelei perioade sinuoase. Iar concluziile devin folositoare în momentul în care societatea românească este pregătită să-şi privească în ochi propriul trecut.