Eram încă un copil când feciorii, la frumoasa vârstă de 20 de ani, plecau în armată. Chiar era o zi plină de lacrimi, mai ales din partea mamelor şi a fetelor. O adevărată ceremonie la care participau toţi locuitorii aşezării. Nelipsiţi erau muzicanţii, în frunte cu Mihăiuţu, renumitul higheduş al satului care folosea viorile cu multă pricepere, intonând melodii de despărţire. Nu lipseau nici copiii, fraţii mai mici ai celor care urmau să îmbrace haina militară, care le cărau cuferele recruţilor. Întregul sat era adunat în faţa bisericii, unde preotul urma să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea şi sosirea cu bine acasă a tinerilor. În ritmul cântecelor, tot alaiul se îndrepta spre gara Vadu Crişului, locul despărţirilor de ai casei, dar şi de întâlnire cu alţi recruţi. Când trenul se apropia, pe feţele celor prezenţi curgeau şuvoaie de lacrimi. Din nefericire, unul dintre tinerii recruţi de atunci, Ioan Balmoş, fiu de ceferist din Josani, nu s-a mai întors niciodată acasă! Şi nu e singurul... Armata din trecut nu era ca şi cea din ziua de azi. Atunci stagiul militar era de doi, trei sau chiar patru ani. Ca prin vis mi-aduc aminte de tânărul de atunci, Aurel Ioan Răţoi, care a făcut armata patru ani la marină. Un alt militar din Josani, Florian Suciu, a venit în permisie într-o duminică în sat. Ţinuta lui elegantă, de escortă regală, ne-a impresionat puternic, ne-a trezit interesul pentru armata pe care am îndrăgit-o. Am rememorat aceste momente din tinereţea noastră cu care, probabil, tinerii din ziua de astăzi nu se vor întâlni niciodată pentru că, după cum bine se cunoaşte, armata este o instituţie pe cale de dispariţie. Este bine sau rău acest lucru? Răspunsul şi-l dă fiecare. Părerea mea este că armata constituia o bună ocazie de formare a sentimentului patriotic pentru fiecare bărbat!