„ Democraţia socială pentru a nu degenera în pură demagogie, pentru a nu cădea cu totul sub influenţa „aristocraţiei pământului, adică a frazei şi retoricei, are nevoie de acest puternic corectiv, care este competenţa. Nimic nu este mai important, din punct de vedere democratic, decât ca organizaţia competenţei unei naţiuni să fie la baza organizaţiei sale politice” (Dimitrie Gusti; Realitate, Ştiinţă şi Reformă Socială; 1919).

Iată care era după ilustrul savant necesitatea fundamentală a societăţii româneşti acum 100 de ani! Am făcut vre-un pas în cei 100 de ani? Totul se învârte în jurul noţiunii de demo-craţie, adică kratein (în greaca veche) însemnând „a comanda” şi demos (tot în greaca veche) însemnând popor. Haida de! Stalin comanda în numele poporului! Hitler comanda în numele poporului! Ceauşescu „era însuşi poporul”. Cuvântul sună atât de frumos şi este atât de alintător pentru imensa masă a chinuiţilor sorţii, încât era imposibil să nu fie furat, să nu fie folosit spre a acoperi cele mai „neomeneşti” comandamente, să nu genereze iluzia tuturor bolnavilor sau escrocilor, căţăraţi pe tronuri sociale, că noţiunea se identifică întru totul cu delirurile sau cu minciunile lor. Au existat de-a lungul timpului tot felul de craţii. Prima a fost auto-craţia, tirania sau dictatul în nume propriu. A doua a fost aristo-craţia, aristos având ca argument primatul originii şi bogăţiei. Demo-craţia a apărut în lumea greacă antică. Romanii au inventat, conform spiritului lor pragmatic şi ordonator, un hibrid: Republica (în latină Res = 1. bun, avere 2. putere, conducere; Publice = în numele statului, oficial, în interesul statului). Aşadar, republica înseamnă conducerea a ceva elaborat (de către aristocraţi la romani!), pe când democraţia în sensul grec antic înseamnă nu doar conducerea, dar şi elaborarea structurii sociale, a legilor ei de funcţionare, un mod mai primar, ca să nu spunem mai primitiv decât Res. publice romană. Istoria a elaborat, pornind de aici, tot felul de variante. Noi am trăit-o pe cea ce se chema democraţia muncitorească, în care croitoreasa dădea indicaţii doctorilor, în numele muncitorimii conducătoare, cum să-şi facă meseria, iar pantofarul dicta arhitecţilor cum să proiecteze. Tuturor ni se păreau aberaţii, deoarece vedeam cum cea mai abjectă incompetenţă dicta celor mai competente minţi cum să-şi facă treaba. Atunci, în aceste condiţii, a apărut într-un mod folcloric iluzia „viitorului corect” al tehnocraţiei, fiecare sector social, economic etc... să fie condus doar de către profesionişti, de către tehno-craţi, care să aibă dreptul total de decizie în sectorul lor. O variantă, mai „blândă” şi mai realistă, derivată din tehno-craţie, a apărut sub numele de merito-craţie, noţiune la fel de folclorică, subliniind însă un puternic curent de opinie nemulţumită de zecile de posibile feţe false ale democraţiei. Este un curent de opinie care speră într-o democraţie la baza căreia să stea principiul ocupării posturilor de decizie, la orice nivel, după calitatea profesională şi umană. Prima condiţie, cea profesională, este evidentă imediat ca argument. Cea umană? Priviţi peisajul politicii româneşti actuale, cu zeci de miniştri şi zeci de parlamentari puşcăriaşi, puşcăriabili ori penalizabili! Hoţii buni de guri de gură (ca să folosim vorbe moi) au condus România în ultimul sfert de veac. De fapt sistemul de conducere în sine nu este un sistem politic şi de conducere, ci a fost elaborat dintru bun început ca un sistem de crimă organizată. „Ca să furăm alegerile avem nevoie de bani. Banii îi vom lua de la cei care au furat destul până acum. Contra banilor îi vom înscrie pe listele de candidaţi. Odată aleşi vor avea condiţiile legale şi ilegale de a-şi recupera cu vârf şi îndesat banii oferiţi găştii (oficial „partid”!) pentru alegeri. Pentru a putea funcţiona totul, legile vor fi cât mai confuze, mai contradictorii şi mai incomplete, iar aleşii vor fi mai presus de lege (vor avea imunitate)”. Sistemul craţiei româneşti actuale este unul absolut tipic de crimă organizată şi îl putem numi simplu Hoţocraţia. Iorga a greşit când a spus „Bizanţ după Bizanţ”, corect ar fi trebuit să spună „Fanar după Fanar.” În ceea ce priveşte profesionalismul (meritul valoric profesional), azi cine pe cine conduce, cine cui dă dispoziţii? Ia uitaţi-vă de jos până sus! Pentru a depăşi acest stadiu dureros din istoria naţională trebuie statuată  ilegalitatea „părerii” şi a bunului plac. Nu există un argument mai imbecil şi mai pervers decât sintagma „după părerea mea”. Sunt necesare seturi de criterii valorice obiective pentru poziţia profesională şi decizională la toate nivelurile societăţii româneşti. Dar criterii care să funcţioneze nu precum „concursurile” organizate ca o imensă batjocură la adresa onestităţii. Dar, pentru a deveni realizabile aceste deziderate, pe care toată lumea le vorbă-vorbeşte, ar trebui ca fiecărui român să-i pese de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui şi în societate, să fie reactiv adică. Altfel, dacă doar unii... care apoi suportă consecinţele duşmăniei..., consecinţe de o perfidie absolută, şi care din scârbă de zădărnicie se vor retrage şi vor tăcea, balta hoţocraţiei se va împuţi în continuare. Nu este suficientă doar lupta DNA-ului. Fără implicarea întregii populaţii, la toate nivelele, de la nivel de primărie rurală până în fruntea ţării, mişcarea de curăţire a craţiei se va sfârşi ca un fluviu în deşert, adică va seca, va deveni o vale moartă.