Întrebarea care constituie titlul acestui articol pare a fi la o prima privire un non-sens. În orice caz, pare a conţine fie o eroare de logică, fie una de limbaj sau pe amândouă deodată. Pentru că, nu-i aşa, oricine ştie sau se presupune că ar trebui să ştie că Dumnezeu tocmai de aceea e ceea ce este: fiindcă nu apare la un moment dat în existenţă, fiindcă e dintotdeauna. Deci cum să se fi născut vreodată?  

După cum ştim, zămislirea unui copil într-un pântece matern înseamnă luni de aşteptare, de speranţe şi durere. Pentru mamă, înseamnă emoţia de a simţi pruncul crescându-i în fiinţa ei, conştiinţa clară că împarte din viaţa ei, trup şi suflet, unei fiinţe noi, a cărei inimă palpită lângă inima sa. Înseamnă bucuria de a-i simţi mişcările trupului lui ca nişte fâlfâiri de aripi pe pereţii uterului, de a putea comunica prin vorbă, gând şi mângâiere cu omul în miniatură care se bucură în avans, mai înainte chiar de a se fi născut, de dragostea ei necondiţionată. Şi atunci, cum rămâne cu naşterea lui Dumnezeu? Ne-am putea imagina vreo mamă care să Îl poarte în pântece în felul acesta? Din fericire, nu e nevoie să ne imaginăm acest fapt. El s-a întâmplat deja, la fel de real precum a fost naşterea fiecaruia dintre noi şi la fel de dramatic. De ce dramatic? Pentru că fiecare viaţă nouă trebuie să se confrunte cu neantul din care a scos-o Creatorul. Pentru că pe durata a zece, douăzeci, cincizeci sau o sută de ani, pe intervalul temporal pe care fiecare îşi joacă existenţa, ni se cere sudoare şi sânge ca să creăm sens acolo unde Domnul a pus potenţialitate. Cum a fost însă în cazul Său? S-a născut şi El ca unul dintre noi? Atunci când Maica Domnului a rămas însărcinată, oricât de divin era faptul, ea nu era decât o adolescentă. Trebuie să credem că a trecut prin toate fazele obişnuite prin care trece o mamică în devenire. Putem fi siguri că şi ea L-a simţit pe Iisus crescând în burtica ei, L-a mângâiat, I-a vorbit, s-a entuziasmat şi poate s-a chircit de durere atunci când Pruncul lovea cu picioruşele sau cu mâinile. La toate acestea trebuie să mai adaugăm neliniştea provocată de îndoielile lui Iosif, de oboseala călătoriei către Betleem, de asumarea unei misiuni care ar fi stârnit perplexitatea oricărei femei, indiferent cât de virtuoasă ar fi fost. 

 ... Şi iată că marea minune are loc, imposibilul devine posibil: Cel făr' de-nceput primeşte început, pleacă cerurile şi Se pogoară la noi, intră în spaţio-temporalitatea noastră. Noi nu ştim ce a simţit Fiul divin în timpul celor nouă luni de sarcină în care şi-a format umanitatea din Fecioara Maria. Ne e inaccesibilă taina zămislirii şi naşterii Sale. Ceea ce ştim însă cu siguranţă e că El se află în uterul fecioresc şi în acelaşi timp ţinea în "palma" Sa divină Universul.

Şi iarăşi, întrebarea din titlu: De ce S-a născut Dumnezeu? De ce S-a născut Hristos?

Răspunsurile pot fi multiplicate la infinit, pe măsura complexităţii problematicii umane, pe care şi-a asumat-o. A venit ca noi să nu mai fim singuri, a venit ca să rămână alături de noi, în rănile putrefiate ale omenirii, pe care să le spele cu fiecare generaţie în aghiasmă proaspată a dumnezeirii Sale. A venit ca semn de împotrivire pentru cei ce aşteaptă un Crăciun fericit, ignorând mâna întinsă a copilului din vecini sau mâna propriului copil, care cere ocrotire şi atenţie. A venit ca să ne înveţe ce înseamnă adevăratul eşec şi adevărata biruinţă, împotriva a ceea ce crede îndeobşte societatea umană. A venit ca să ne răstoarne prejudecăţile, ca să ne amintească de faptul că singurul criteriu pe baza căruia ni se va judeca viaţa va fi cel al iubirii. S-a întrupat ca să ne alunge coşmarurile şi temerile inutile şi să ne arate de ce trebuie să ne fie cu adevărat frică. S-a pogorât ca să ne spună că smerenia e adevărată înălţare şi că în ochii Săi cei din urmă sunt cei dintâi. A venit ca să ne contrazică, să ne provoace, să ne schimbe. Şi, în fine, a venit ca să ne spulbere veseliile fals-creştine, comerciale şi de import, pentru a ni le da pe cele durabile, care rezistă în adâncul sufletului chiar şi atunci când trupul nostru suferă.

În ce măsură acest demers divin a avut succes?

În aceeaşi măsură în care el a devenit şi un demers uman. Una din definiţiile pe care patristica răsăriteană le dă omului e şocantă. Omul e nici mai mult nici mai puţin decât un "dumnezeu după har". Iar aceasta înseamnă că pe pământ omul are aproape tot atâta libertate cât are şi Dumnezeu: că poate anula eficacitatea venirii lui Hristos, transformând-o într-un eveniment convenţional, ce se sărbătoreşte cu o masă copioasă şi cu vin din belşug o dată pe an sau că îi poate da semnificaţia unui imperativ zilnic. Mai înseamnă că omului îi e dată puterea de a transforma Terra în iad sau în paradis. Frustrările atee sau puţin-credincioase înalţă spre cer interogaţii pline de acuză: Dacă exişti, de ce permiţi atâta rău? De ce ai îngăduit să piară cei mai dragi mie? De ce mă laşi în atâta suferinţă şi nu-mi dai nici răgaz "cât să-mi înghit scuipatul meu", după cum striga şi Iov.

La toate acestea, Dumnezeu a răspuns decisiv o dată pentru totdeauna prin Fiul Său. În ciuda aparenţelor, a învins răul din viaţa lumii, a învins balaurul cel vechi. Însă dragonul căruia i s-a tăiat capul prin Întruparea Fiului continuă să se zvârcolească, provocând pagube uriaşe printre oameni. Noi ştim cum să ne ferim de coada lui fioroasă. Ştim că e decapitat, dar atâta timp cât ignorăm naşterea lui Dumnezeu în lume, împrumutăm dragonului din forţele şi energiile noastre.

Diac. Florin Toader TOMOIOAGĂ