Surorile mele fac parte din generația plecată, cea mare a emigrat acum 14 ani, iar cea mică acum 9 ani. Doamne cum mai trec anii! Parcă ieri sora cea mare si cumnatul meu, împreună cu cei patru copii, au fost duși la aeroportul din Budapesta, via Toronto. Ei fac parte din generația care s-a dus, iar acum o altă generație pleacă, lăsându-ne pe noi, ceilalți, ca pe niște alienați, în lagărul ăsta cu regim semideschis și deschis, depinzând de atenția și banii lor trimiși de afară.

 

Surorile mele au început acolo de jos, de foarte de jos, muncă brută, uneori greu, foarte greu, dar cu toate dezamagirile, cu toate umilințele, au reușit. Au reușit pentru că dorința lor de a răzbi printre străini, care nu întotdeauna îți întind o mână caldă la nevoie, a fost mai mare decât frica de eșec, au reușit pentru că au plecat cu un bagaj solid în spate, au plecat pregătiți. Dar nu toți dintre cei plecați au ales munca pentru a urca sau coborî pe scara socială în străinătate, unii și-au găsit câteceva la negru, alții cerșesc sau fură în Italia, Spania, Irlanda, mai nou în Suedia, Norvegia, Franța, Anglia, cu adevărat, românii de toate etniile au împânzit Europa. Sunt ingineri, doctori, intelectuali care au început cu, iar alții încă practică, spălatul de buzi sau spălatul de vase. Mulți dintre ei, dezamăgiți de prezentul străinătății, visează la un viitor mai bun, în care să se poată reîntoarce acasă cu bani, cu cât mai mulți bani, cu care să-și cumpere o casă, s-o mobilize ca afară, în care să îmbătrânescă liniștiți după ce au tras cum au putut pe aiurea.

Generația plecată mai are o singură legătură cu părinții și familia de-acasă, telefoanele, unii le folosesc pe cele VoIP cu cartele cu cod, alții folosesc skypul, facebookul și alte canale de socializare, dar și atunci când vorbesc, cei de-acasă îi văd și îi simt înstrăinați. Și așa și sunt. Viața lor e acolo, nu aici. Puțini sunt cei care vor să fie francezi, italieni, spanioli, nemți, americani, canadieni, le vorbesc ălora limba de nevoie, dar își exprimă necazul, durerea, bucuria, satisfacția sau insatisfacția, râd, plâng, se ceartă și se împacă pe românește. Nu și copiii lor, aceștia s-au mulat pe modelul străinătății, nu le mai place să vorbească, să asculte, să participle la ceva românește, e normal, nu mai sunt ai noștrii, sunt ai lor, ai străinilor.

Ei sunt generatia plecata pe afară, un român din cinci. Cu nimic deosebiți față de noi, sunt schimbați totuși cu desăvârșire, îngrijorați de destinul țării, sunt ușurați totodată de gândul că, din fericire, destinul nostru nu e și al lor. Ei sunt o generație pierdută, pierdută pentru noi, cei de-acasă, dar câștigată pentru străinătate. Aceasta, străinătatea, ca ei să nu se întristeze și să le vină gândul de întoarcere, le oferă, dar nu gratis, mai mult decât pot câștiga acasă. Cu asta îi ține lipiți de Ea. Sunt unii din această generatie care speră să se reîntoarcă, odată și-odată. Așa, printre pauzele de la muncă, sau seara în familie, tot mai rar, gândul lor se îndreaptă la părinți, la prietenii lăsați în urmă, la iubirile de demult, la copilărie, la România pe care și-o amintesc, la România pe care o poartă în suflet. O Romanie, din păcate, dispărută printre coloniile Uniunii Europene, o Românie pentru totdeauna pierdută.

Oricît de mult aș întoarce această problemă pe toate fețele, pot spune cu adevărat că diferența dintre generații există. Ne putem uita la o grămadă de lucruri în viața tinerilor de azi, a generației care e și ea pe ducă acum. Ei au străinătatea în inimă și în suflet de la vârste fragede, nu au nostalgii, nu știu ce înseamnă glia, nu au afinități locale sau naționale, ei sunt exponenții reușiți ai globalizării, tehnologia a reușit să facă asta, i-a rupt de realitate, i-a dezrădăcinat și îi poate replanta oriunde.

Lumea s-a schimbat foarte mult din mai multe puncte de vedere…dar s-a schimbat în rău, nu în bine. Chiar dacă poți vizita orice colțișor de pe planetă, asta nu te face mai bun, mai spiritual. Viaţa dincolo de graniţele ţării vine cu provocări, cu eşecuri, dar şi cu realizări care îi vor transforma în persoane mult mai diferite de ceea ce erau în ţara natală. Lumea, pentru ei, a devenit mai mare şi lor, mai mult ca generației surorilor mele, le va fi mult mai greu să renunţe la ea pentru cea de acasă. Plecarea peste hotare în căutarea unui trai mai bun atrage după sine multe atracţii, incertitudini şi experienţe mai mult sau mai puţin plăcute, indiferent de ţara aleasă ca destinaţie. Pentru mulți, traiul în străinătate este cea mai satisfăcătoare şi provocatoare experienţă pe care o poate avea cineva. Ea îi va schimba definitv și iremediabil, noi, cei de aici, nu vom putea niciodată înțelege ce și de ce.

Tot ceea ce este afară are un impact greu de imaginat asupra personalităţii celor plecați, am văzut asta și la surorile mele, impactul este însă, de multe ori, benefic. Nu cred că ele au realizat imediat, dar sunt sigur că într-o bună zi au ajuns să se privească altfel. Au crescut acolo, împreună cu familiile lor, au evoluat într-un fel sau altul, dar au mers mai departe, cu unele cicatrice bune, cu altele rele, dar pentru ei nimic nu mai este la fel. Lucruri care erau importante odată și-au pierdut din însemnătate, lucruri care păreau lipsite de valoare au devenit, dintr-o dată, importante, dar cel mai mult și mai mult, acolo, printre străini, prieteniile le-au devenit nepreţuite.

Familia rămasă în urmă, la mii de kilometrii, a ajuns un concept vag, încețoșat, care trebuie să rămână acolo, sunt multe alte oportunități în lumea nouă, sunt multe de învățat și de trăit. La un moment dat, cei care mai au încă un strop de dor după cele de aici, vor realiza că nu se vor mai putea întoarce acasă nici dacă vor dori lucrul acesta, încet-încet, nimic nu-i va mai atrage aici. Afară, lumea lor se extinde, traiul peste hotare îi determină să caute în permanenţă experienţe noi şi să nu se mai mulţumească cu puţin. S-au obișnuit să călătorească departe, tot mai departe, s-au învățat să vorbească alte limbi, să gătească preparate ciudate și diverse, au îmbrăţişat alte obiceiuri și culturi. Așa au ajuns să le înțeleagă ălora tradiţiile şi obiceiurile, să fie mai deschiși oportunităţilor, acum abordează străinii cu o mai mare lejeritate şi ne spun nouă, celor de aici «Adio!».

Unii au demonstrat, cel puțin surorile și cumnații mei au facut-o, că pot trăi peste hotare şi că pot supravieţui, iar acum au curajul să-și urmeze visul. Da, acum înțeleg și eu alături de ei că au deschis Cutia Pandorei şi nu o vor mai putea închide, așa că se vor strădui să fie mai fericiți şi mai mulţumiți decât au fost ieri, acolo, printre străinii care nu li se mai par atât de străini, iar noi cei de aici, eu, cel care scriu despre asta, nu am de spus decât un singur lucru: „Adio surorile mele pierdute pe-afară! Adio generații plecate!”