Zilele trecute arătam că politica guvernelor româneşti de fiscalizare excesivă a economiei nu reprezintă altceva decât o confiscare mascată a proprietăţii firmelor şi angajaţilor. De ce se întâmplă acest lucru - poate fi explicat prin incompetenţă managerială, rea-voinţă şi trădarea interesului economic naţional. Cum se întâmplă acest lucru şi cum a ajuns drept politică de stat sărăcirea cu bună ştiinţă a firmelor şi a angajaţilor este cealaltă faţetă a metodei prin care statul confiscă treptat avuţia românilor.

Dacă toţi specialiştii în economie sunt de acord că o fiscalitate ridicată amplifică evaziunea fiscală şi economia subterană, de ce statul menţine un nivel atât de ridicat al taxelor şi impozitelor? Iată un paradox pe care guvernanţii îl explică drept un rău necesar, deoarece nu se colectează suficienţi bani la bugetul naţional, bani care învârt rotiţele acestei organizaţii uriaşe pe care o numim stat. În numele acestei necesităţi s-a dezvoltat o politică comună tuturor guvernărilor din ultimii ani, un adevărat fenomen naţional: sacrificarea în masă a agenţilor economici care funcţionează legal prin colectarea unor taxe şi impozite tot mai ridicate - exact pentru a asigura bani la bugetul de stat - ignorându-se însă total colectarea de taxe şi impozite de la cei care funcţionează ilegal. Deşi statul este conştient atât de magnitudinea evaziunii fiscale din diferite sectoare economice, cât şi de faptul că de aici colectează deficitar impozite şi taxe, nu face nimic pentru a schimba situaţia. Astfel, guvernanţii sacrifică cu bună ştiinţă agenţii economici care funcţionează legal, percepându-le taxe şi impozite tot mai mari, conştient fiind că împovărarea lor va conduce invariabil la faliment. Mai departe, o consecinţă directă a majorării taxelor/impozitelor asupra producătorilor legali este pierderea treptată a cotei de piaţă în favoarea producătorilor ilegali, care îşi permit să practice preţuri net inferioare întrucât nu conţin în acestea taxe şi impozite. De aici decurge o altă consecinţă, pervertită, piaţa deja distorsionată impunând practicarea de către producătorii legali a unor preţuri comparabile cu cele de pe piaţa neagră, preţuri care nu le permit acoperirea tuturor cheltuielilor de producţie odată ce au achitat taxe şi impozite mărite. Scăderea vânzărilor duce treptat la scăderea producţiei, ceea ce determină evident imposibilitatea utilizării investiţiilor la întreaga capacitate, urmează reduceri de personal. Pentru a supravieţui, intervine necesitatea îndatorării prin accesarea de credite pentru care se percep dobânzi mari şi care, neachitate la termen, duc la perceperea de penalităţi. Majorarea creanţei duce la imposibilitatea de plată şi, implicit, la luarea de măsuri coercitive din partea creditorilor - cum ar fi promovarea acţiunilor în instanţă şi ulterior executarea silită. Aceleaşi măsuri sunt luate şi de statul român pentru a-şi încasa datoriile din taxe şi impozite, pentru neplatata cărora evident că a perceput în prealabil penalităţi de întârziere uriaşe. Arsenalul coercitiv al statului nu se opreşte însă aici. Există anumite cazuri în care agentul economic care deţine datorii la stat se poate trezi că rămâne fără licenţă de funcţionare, retrasă de stat pentru că are datorii, dar fără licenţă agentul economic nu mai poate opera, nu-şi poate plăti datoriile şi, în final, îşi pierde toată investiţia! Statul va trece imediat la procedura de executare silită sau la declararea insolvenţei, în caz de faliment sau reorganizare, prin vânzarea bunurilor debitorului la licitaţii publice. Preţurile obţinute sunt însă infime faţă de valoarea reală a bunurilor, astfel că investiţia iniţială va fi lichidată. În consecinţă, investiţia proiectată şi realizată pentru a asigura locuri de muncă, pentru a produce profit, sfârşeşte prin a fi consumată treptat în acest angrenaj distructiv cauzat de statul român. De ce nu se încearcă eficientizarea şi intensificarea controalelor în segmentul bolnav al economiei, unde evaziunea fiscală este legea de căpătâi a economiei subterane? Incompetenţă, rea-voinţă sau trădarea interesului economic naţional? Unde se regăseşte în această ecuaţie dreptul european al cetăţeanului român la bunăstare?! Ce investitori vor risca să deschidă o afacere, să pornească o întreprindere care să asigure locuri de muncă într-un sistem care îşi devorează exact rotiţele care îl fac să funcţioneze, care îi pot asigura prosperitatea?! Asemeni unui organism invadat de o tumoare, în care celule bolnave le consumă şi le pervertesc pe cele sănătoase, piaţa neagră prosperă şi devorează ce a mai rămas din economia curată. Iar statul, asemeni unui doctor nebun de legat, aplică tratamentul distructiv exact asupra celulelor care au mai rămas sănătoase în trupul bolnav. Devenind o problemă de supravieţuire, întrebarea este cum îl însănătoşim pe doctor?