Oricine va fi de acord că unul şi acelaşi om, dacă va rămâne analfabet, va fi un fel de om, iar dacă va fi şcolarizat până la a termina o facultate de tip Harward va fi un al om. În nuanţe, performanţele aceluiaşi om vor fi diferite la vârsta de adult în funcţie de calitatea şcolilor prin care a trecut.

Altfel punând lucrurile, Germania şi Japonia au pierdut războiul, iar fosta URSS l-a câştigat. Care ce au ajuns? Diferenţa a făcut-o nivelul de şcolarizare şi de educaţie. Fără o lungă demonstraţie, şcoala joacă un rol esenţial în evoluţia fiecărui individ şi a fiecărui popor. Viitorul unui popor depinde de calitatea învăţământului său. Românii ajunseseră în perioada interbelică la performanţe. Un învăţământ care producea un Eliade, Ionescu, Cioran, Brâncuşi, Paulescu etc... era competitiv pe anumite specialităţi cu orice alt învăţământ. Ajunsese a fi căutat pentru excelenţă. Astfel, în 1936 ing. W.J. Crook, de la Universitatea Stanford-California (una dintre marile universităţi ale lumii), îşi lua doctoratul la Politehnica din Bucureşti. Elite formate la Paris, mai ales, existau în tot sec. XIX, dar generalizarea învăţământului performant, care a permis valorificarea majorităţii copiilor dotaţi de la natură pe care îi avea poporul român, cea ce a dus la explozia cultural ştiinţifică interbelică, s-a produs prin legea lui Spiru Haret din 1897. Acesta a schimbat complet optica privind mecanismele educative. În primul rând, prin acele performante şcoli de învăţători, care au furnizat cadre de înaltă competitivitate în toate localităţile. O casă cu temelii sănătoase dăinuie, una fără temelii sau cu temelii şubrede se năruie. Ce avem, azi? Dar ce avem la capitolul cadre didactice în tot învăţământul pregimnazial? Salarizarea este principala cauză, dar nu doar ea. Se produce un circuit al răului. Universităţile produc absolvenţi de slabă calitate, în cea mai mare parte. Aceştia preiau învăţământul preuniversitar, producând absolvenţi de tot mai slabă calitate. Aceştia, la rându-le, ajung întâi studenţi, apoi universitari. Ciclul se încheie şi se reia la nivele tot mai de jois. Această prăbuşire a început odată cu amestecul ideologic în învăţământ, în anii comunismului, când cadrele universitare de calitate au fost înlocuite cu cadre „de încredere politică". Atunci, în trei decenii, s-a prăbuşit învăţământul românesc. Prăbuşirea a continuat şi după decembrie 1989, accelerându-se. Există totuşi un cadru corect, chiar dacă depăşit, există o rigoare cel puţin formală şi o clară destinaţie a absolvenţilor, chiar dacă şi ea formală. Pornind de la acestea, învăţământul şi-ar fi putut reveni în ritm rapid. N-a fost să fie aşa, pentru că un actual puşcăriaş a decretat ca totul „de la ministru la femeie de serviciu" să fie clientelă politică. Toţi decidenţii învaţământului românesc au fost doar clienţi politici, fără nici o concepţie clară despre învăţământ. Toţi se credeau mesianici şi reformatori, cu zgomot demagogic scoteau câte o piatră din temelia învăţământului românesc şi o înlocuiau cu câte o gogoaşă. Aşa se face că azi 90% dintre absolvenţii de liceu nu ar fi în stare să susţină nu un bacalaureat, dar nici un examen de absolvire de 7 clase de acum o generaţie. Aşa se face că avem studenţi agramaţi, care nu ştiu să scrie corect în propria limbă şi care apoi ajung licenţiaţi, unii chiar doctori în ştiinţe. Aşa se face că acea cunoaştere generală pe care ar trebui să o dea şcoala şi care stă la baza culturalizării şi civilizării unui individ să aibă la bază programele de divertisment ale televiziunilor, competenţele lor pornesc de la sutien şi chiloţi. Mai mult, în aceste condiţii de criză profundă a învăţământului românesc ne-a bătut Dumnezeu cu „reformatori" care scot din programă ore de literatură (cultură şi comunicare), matematică (antrenamentul raţiunii) şi cultură fizică (sănătate) şi vor să introducă şah  (o ramură sedentară de sport), arhitectură şi onanie. Aşa se preconizează viitorul învăţământului românesc. Aceşti purulenţi politici nu înţeleg raţiunea de a fi a învăţământului. A-i învăţa să gândească, a-i învăţa să comunice, a pune bazele culturii, a-i amprenta moral, a le inocula deprinderea sănătăţii corporale ca bază a însăşi existenţei şi a le oferi o direcţie, o destinaţie de calificare. Auzi, domnule! Elevii nu ştiu să se exprime în limba mamei, dar vor fi obligaţi să dea examen de competenţă în limbi străine. Într-adevăr poporului român i se pregăteşte un viitor de căpşunari, iar copiii sunt crescuţi spre a fi exportaţi. Nu mai exportăm pui şi miei, exportăm copii. De fapt, nu îi exportăm, ci îi donăm. Pentru viitorul acestui popor, pe termen lung, este o gravitate strategică direcţia de evoluţie a învăţământului românesc. Ar fi necesară o comisie naţională formată din academicieni, asupra căreia politicul să nu poată avea nici o influenţă şi care să regândească totul de la capăt.