Motto:
"Orice cultură există doar atâta timp cât este conservată"
(Dietz Bering - Omul secolului XX p. 196)

Există în această aserţiune o întreagă filosofie pentru că tot ceea ce există, există nu doar datortită naşterii şi facerii, dar şi întreţinerii. Oricine are imaginea unei grădini părăsite care odată arăta a Rai, oricine vede fostele întreprinderi care acum sunt părăsite, sunt lăsate în paragină. Oricine ştie cum arată când se îngrijeşte şi când se neglijează. Adică tot ce există, inclusiv omul şi societatea, dacă nu sunt îngrijite (conservate) vor sfârşi la gunoi. Dar am pornit de la dreptul de a rumega.

Când am scris titlul aveam în imagine acele mutre tâmpe, de plâns, care molfăie, rumegă, în mers pe stradă, în public, guma de mestecat, mai făcând şi bulbuci între buze, nerealizând cât de penibili sunt, cât de asemănători cu rumegătoarele cărora le curg balele în iesle când rumegă. Şi nu la rumegat mă gândeam ci la inconştienţă, la prostie, asociind-o cu inconştienţa socială postdecembristă. Asociind-o cu dreptul de a nu face, "dreptul meu să hotărăsc ce fac", extins la a nu face ceea ce trebuie. Te uiţi la televizor şi te trec fiorii. Aproape în fiecare lună vezi o calamitate. Vara câmpurile crapă, iar economia pierde 2% din avans pentru că s-au distrus şi furat sistemele de irigaţii, fără să-i pese cuiva, fără să pese guvernanţilor, care aveau obligaţia de a gândi şi conserva. Şi-au afişat dreptul de a rumega. Vin ploile - în toate zonele subalpine, sau de deal, sate întregi, mai nou şi oraşe, sunt luate de ape, pentru că s-au "belit" pădurile. Nu au fost exploatate, au fost belite cu furia descreieraţilor dezlănţuiţi, fără să pese cuiva că nota de plată a inundaţiilor va fi de sute de ori mai mare decât beneficiul hoţilor. A existat statul român postdecembrist? Când? Poate când uitau să rumege guvernanţii. Dar a fost vreun moment în care să nu rumege? Renunţând la tonul pamfletar, unde este buba? Societatea este un sistem, iar un sistem nu poate funcţiona haotic. Sistemul trebuie să funcţioneze conform unor principii. Iar unul din principiile fundamentale este acela că pentru a nu da faliment trebuie să şti ce faci, ce ai de făcut azi, mâne şi în viitor. Adică să ai programe. O societate care nu are programe este o societate anomică, bezmetică, ale cărei şanse finale sunt doar acelea de a se dezmembra şi de a genera suferinţe. De aceea, orice societate care are minime pretenţii de responsabilitate în raport cu cetăţenii săi are planuri de dezvoltare, are organisme care se ocupă de aşa ceva, are instituţii care conservă, cultivă şi întreţin ceea ce are. Prin cultivat înţelegem şi păzirea interesului comun, care înseamnă a ne păzi cu legi drastice de belirea pădurii ca să nu moară oamenii la vale, care să apere autostrăzile de furtul telefoanelor de pe margini, ca să nu moară un eventual accidentat care ar avea nevoie de salvare etc. Dar înainte de orice, de trezirea din rumegat.

Când ne vom trezi din rumegat ne va durea neglijenţa neconservării (nepăzirii) cu străşnicie a bunurilor publice, ne va durea lipsa de cadru care să promoveze dezvoltarea pe viitor a unei societăţi care a ajuns să depindă de ploaie. Dacă plouă ne înecăm. Dacă nu plouă murim de foame şi economia se prăbuşeşte cu procente. Ne-am câştigat dreptul de a rumega pierduţi în ploaie. Când ne vom trezi?