Anul 2007 - primul al apartenenţei României la U.E. - se anunţa a fi, şi trebuia să fie, al Politicii cu "p" mare. Al integrării accelerate. Al "occidentalizării" românilor la bază şi, mai ales, la vârf, unde se simte mai acut nevoia dezbărării de practici politice revolute. În loc de aceasta, a fost un an al politichiei. Al micilor manevre de culise, al învârtelilor mărunte, al manipulării, ipocriziei şi tentativei perpetue de derutare şi îmbrobodire a opiniei publice.

Să începem cu suspendarea preşedintelui Băsescu - găinărie politică de Dâmboviţa şi expresie a miopiei clasei noastre politice, în rândul căreia Băsescu este proverbialul chior din ţara orbilor. Pritocită luni de zile, pentru mai buna manipulare a opiniei publice, socoteau susţinătorii ei - pentru scârbirea ei temeinică, s-a dovedit ulterior - propunerea de suspendare a trecut prin comitete şi comiţii, a fost dezbătută şi răsdezbătută în Parlament, la Curtea Constituţională şi prin alte importante instituţii cu steag la poartă, timp în care pe nimeni n-a interesat faptul că românul de rând mai mult dispreţuieşte parlamentarii decât pe Preşedinte şi că măcar de-al dracului o să voteze suflând în pânzele celui din urmă. A urmat referendumul. Cu o prestaţie slabă în campania pentru "NU suspendării", adunând cu chiu, cu vai câteva sute de adepţi, mai mult aduşi decât veniţi (unde-s mitingurile lui Iliescu din '90, cu sutele-i de mii?), Băsescu le trage totuşi în barbă un 75% "celor 322" - parlamentarii care, mirosindu-şi pârţurile unul altuia, erau convinşi că ăsta e parfumul pe placul Naţiunii. Dovadă că şi cu un pluton poţi cuceri o ţară - dacă ţara e apărată doar de o grupă de soldaţi, şi ăia leproşi.
S-ar fi zis că, după catastrofa de la referendumul din 19 mai, guvernul va cădea. Dar guvernul supravieţuieşte - de fapt, guvernul Tăriceanu II supravieţuieşte cu încăpăţânarea unui pensionar paralitic, tuberculos, răpciugos, dar care se încăpăţânează lună de lună să nu moară luna asta, ca să-şi apuce pensia. Sfârşitul lui e inevitabil şi, după calculele hârtiei, trebuia să dea ortu' popii de mult - dar de fiecare dată se găsesc duşmani loiali care să-l salveze. Aşa prăpădit cum e, cu 20% susţinere parlamentară şi cu miniştri de tot râsul, guvernul merge înainte, braţul lui prin taberi mii de pleşti împarte, şi îşi va sfârşi mandatul la termen dacă nu hotărăşte să facă un gest demonstrativ, "de onoare" cu vreo 3-4 săptămâni înainte de soroc.
Turmentat de rezultatele referendumului, Băsescu se lasă îmbrobodit de o gaşcă de intelectuali impotenţi (ce bine şi intelectual au prăvălit ei Puterea din '96-2000!), şi începe să facă greşeli politice. Începând cu condamnarea comunismului (ce ar avea credibilitate, dacă ar veni din partea mea, care n-am fost membru de partid; dar din partea lui şi a găştii de intelectuali, care au fost, pute a oportunism!). Naţiunii "i se rupe-n paişpe" de condamnarea comunismului sau de dosarele securităţii - după cum rezultă din faptul că mult-demascata Mona Muscă a pierdut, pusă obsesiv la zid de CNSAS şi de presă, vreo 2 procente de popularitate din cele vreo 50 pe care le avea.

Naţiunea a vrut de la Băsescu "la ţepe, în Piaţa Victoriei" şi "să trăiţi bine" - iar Băsescu n-a livrat cele promise. Pierderea de către Preşedinte a simţului politic, a simţului maselor, avea să devină evidentă în toamnă, când a opus rezistenţă popularei (şi populistei) măriri a pensiilor. Aşa ceva nu se iartă: nu mai e un şpriţ la volan sau o casă în Mihăileanu, e un scuipat pe obrazul a 6 milioane de alegători! (va urma)