Interpretând fals rezultatele referendumului (75% NU, dar din 40% participare) drept o popularitate enormă a preşedintelui, nu drept o lipsă de popularitate a parlamentarilor, PD-ul s-a repezit să dezvolte succesul din 19 mai, introducând o moţiune de cenzură. Dar a rămas cu ea în mână, ridicol...

Peste câteva luni, PSD-ul a încearcat şi el să iasă din anonimat, printr-o moţiune de cenzură ceva mai serioasă ca şanse de succes. Tactic, moţiunea a fost negociată ca la carte şi a adunat pe hârtie voturi peste măsură pentru răsturnarea guvernului: dar ce te faci cu parlamentarul român, care se ţine de fotoliu ca râia de om? Ăsta nu votează posibilitatea unor alegeri anticipate, să-l tai! Or, succesul moţiunii ar fi însemnat să-i fie predate iniţiativa politică lui Băsescu, care acum doar de atâta se împiedică: imposibilitatea constituţională de a-l debarca pe Tăriceanu. Premierul căzut - oricine o vede, dacă nu-i prostănac - însemna posibilitatea preşedintelui de a-şi prezenta în succesiune trei oameni de casă drept candidaţi la şefia guvernului. Şi parlamentarii ori îl acceptau pe unul dintre ei, lăsându-l pe Băsescu să guverneze prin intermediar, ori îşi făceau bagajele şi se duceau acasă, aşteptând hazardul alegerilor anticipate, anticipate care le reduc şansele cam la jumătate tuturor partidelor parlamentare, cu excepţia PD-ului. După multă vâlvă şi emoţii în mintea naivilor, moţiunea a făcut ceea ce trebuia să facă: a picat. În antanta cordială dintre Iliescu şi liberali, preşedintele de onoare al social-democraţilor, cu ai lui, a votat făţiş contra partidului său - că doar nu era să-i dea cu mâna lui puterea în ţara lui Băsescu şi în partid, prin triumful moţiunii de acela iniţiată, lui Geoană. Nu contează: clasa politică, parlamentul, mulţimea gri de piţifelnici politici care trag sforile prin culise nici nu s-a şters bine de precedenta udătură, că au prins iar a se uşura contra vântului. De data asta, războiul pe viaţă şi pe moarte nu mai opune un DA şi un NU, ci două DA-uri: toţi spun DA votului uninominal, doar că DA-ul meu e mai frumos, mai rotund, mai DA decât DA-ul tău şi cu un milimetru mai înalt. Iar pentru milimetrul ăla fac moarte de om! Fie vorba-ntre noi, votul uninominal e o prostie: o să îmbunătăţească viaţa politică şi prestaţia parlamentarului, cum o talpă de carton îmbunătăţeşte bocancul care până acum avea talpă de mucava. O prostie, dar o prostie populară: naţiunea vrea vot uninominal aşa cum un copil vrea o acadea, şi cui i-o dă aceluia îi zâmbeşte. De aici, bătaia; Băsescu: - Ţi-o dau eu!; Tăriceanu: - Ba ţi-o dau eu!

Cele două versiuni propuse conţin însă diferenţe de substanţă, ceea ce ne ridică grele probleme morale. Este oare mai bine să susţinem varianta guvernului, care este în bună măsură un fals vot uninominal, deci o minciună spusă spre binele celui minţit? Sau este mai bine să susţinem varianta preşedintelui, care e un adevărat vot uninominal, deci mai proastă? Ce să alegem? Adevărul sau binele? Democraţia sau demofilia?
(va urma)